11.2.Arta culturii moderne: curentele artistice baroc, clasicism, impresionism, simbolism, romantism, iluminism.

Barocul este un stil artistic apărut la sfârşitul sec. XVI-lea şi a continuat
pînă la mijlocul sec.XVIII-lea. Termenul de baroc a apărut în ştiinţă la sf.
secolului XIX, reprezentanţii curentului nu conştientizau că sunt creatorii unei
noi orientări în artă şi nu se bazau pe anumite principii bine determinate.
Termenul baroc în traducere din italiană semnifică „scoică de formă neregulată,
ciudată”. Prin acest termen clasicii sec.XVII desemnau cultura, arta de prost
gust. Creatorii stilului baroc au activat în perioada revoluţiei ştiinţifice, perioada
cînd mentalitatea omului a cunoscut radicale schimbări. Drept consecinţă a
reformelor în domeniul ştiinţei apare un sentiment de frică, instabilitate şi
nesiguranţă al omului. Decepţionat de trecut şi fără un sprijin de nădejde în
viitor, Omul nu se mai crede centru al Universului şi stăpîn al vieţii, fapt
reflectat şi în domeniul culturii. Astfel, în literatură tot mai mult este abordată o
tematică pesimistă şi dramatică, tema morţii, a singurătăţii, salvarea fiind găsită
în Dumnezeu (Milton, Molin, Tasso, Cervantes, Sheakespiere), curent numit mai
tîrziu umanism tragic. Trăsături excepţionale barocul a căpătat în arhitectură:
este epoca grandioaselor ansambluri urbane şi a palatelor.

Stilul baroc, interier

Este specifică o interferenţă a diferitelor forme ale artei: arhitectură,

sculptură, pictură şi decor, fapt ce conferă construcţiilor stilului baroc efect de

măreţie, somptuozitate, grandoare şi volum. Printre arhitecţii iluştri ai timpului îi

menţionăm tatăl şi fiul Rastrelli, Bernini, Borromini ş.a.

Clasicismul reprezintă primul curent bine determinat şi clar în cultura

europeană. În traducere din latină classicus semnifică rafinat, perfect. Acest

curent apare în secolul XVII ca o reacţie la umanismul tragic pe care l-a

promovat barocul, ca o necesitate de salvare şi stabilitate care atât de mult îi

lipsea omului acelor vremuri. Trăsăturile definitorii ale clasicismului sunt

canonismul, caracterul normativ al creaţiei, raţionalismul, logica, claritatea,

ordinea, luciditatea, simplitatea nobilă, simetria, calcularea şi armonia.

Clasicismul se bazează pe imitarea modelelor greco-romane, imaginile şi temele

antice fiind preluate în toate genurile culturale, preponderent, însă, acest curent

s-a manifestat în artă teatrală şi dramaturgie. Eroul clasic este omul ce-şi supune

individualitatea intereselor sociale şi a celor de stat, emoţiile şi sentimentele –

raţiunii. Îi sunt caracteristice trăsături precum stabilitatea, corectitudinea,

curajul, datoria făţă de ţară şi este un bun orator. Lucrările literare şi piesele de

teatru trebuiau scrise în baza principiului „celor trei unităţi” – loc, timp şi

acţiune ( o piesă trebuia să presupună o singură acţiune, încadrată în 24 ore şi să

decurgă într-un singur loc). Caracterul normativ se manifestă în ceea ce priveşte

tematica, forma textului, gesturile, modalitatea de a spune replicile şi ţinuta pe

scenă. Tragedia era considerată forma supremă a dramaturgiei, fiind unica în

stare să dezvolte frumosul, să critice şi să abordeze teme importante pentru

societate.

Arhitectura se caracterizează prin forme perfecte, simetrice şi sobrietate.

În acest stil sunt construite palate regale şi săli de o importanţă majoră.

Clasicismul a impus canoane în toate sferele vieţii sociale ale timpului:

norme în comportament, vorbire, vestimentaţie şi reguli în ceea ce priveşte

relaţii interumane, fapt pentru care acest curent deseori este numit academism

clasic. Deşi clasicismul are un caracter normativ al creaţiei, lipseşte autorul de

dreptul de a improviza şi fantezie, nici un alt curent n-a avut principii atît de

unice pentru toţi autorii, ceea ce a făcut opera de artă clasică cu adevărat

perfectă.

Impresionism Curent apărut în Europa secolului XIX, care îşi poartă

denumirea pornind de la conţinutul unui articol, în care un reporter francez

analizând o expoziţie de pictură, printre altele, menţionează una dintre cele mai

expresive lucrări, la moment considerând-o ca fiind marcantă pentru acea

expoziţie, cea a lui Cl.Monet „Impresie. Răsărit de soare”, lucrare care

impresionează prin efecte vizulale.

Astfel, s-a întrodus o nouă noţiune în domeniul picturii, impresionism,

curent care prin culoare realizează şocul asupra privitorului, ea constituind şi

elementul de bază a efectului de redare a mişcării şi transformării. În acest

context, nominalizăm tematica cea mai frecventă: apusul sau răsăritul soarelui,

umbre, murmurul apei, fulgerul şi alte fenomene ale naturii. Este curentul,

autorii căruia redau specificul, în comparaţie cu romanticii, care în opera sa ţin

să arate ineditul (eroi excepţionali în situaţii excepţionale): „...dacă pentru un om

îi este specific felul cum râde, atunci în pictură el trebuie să rîdă” (E.Doga).

Simbolismul este un curent apărut spre sfârşitul secolului al XIX-lea

începutul secolului XX, curent care are la bază concepţia că exprimarea artistică

a ideilor trebuie să se realizeze prin semne, fapt care se află înafara perceperii

senzoriale. La fel ca şi autorul romantic, simbolistul trăieşte în două lumi

concomitent – reală şi imaginară – imaginarul constituind profunzimea şi

importanţa majoră. În simbolism prioritate se dă intuiţiei şi fanteziei în

comparaţie cu logica. Toate obiectele, evenimentele, fenomenele sunt

importante şi interesante nu în sine, ci ca simboluri a unei alte realităţi,

invizibile, dar mai importante. Simbolismul se consideră un curent fundamental

în artă, pentru că arta în sine este purtătoare de simboluri şi semnificaţii, în lipsa

acstora opera culturală este lipsită de valoare.

Este greu să delimităm acest curent în unul separat, el fiind tangenţial

întîlnit în toate curentele artistice. Simbolismul poate fi numit un curent

progresist şi reformator, el îşi doreşte schimbarea valorilor spirituale ale

omenirii prin opera de artă.

Romantismul curent al începutului secolului XIX, care de obicei se

asociază cu ceva neobişnuit, fantastic şi straniu. A apărut drept consecinţă a

decepţionării de rezultatele revoluţiei franceze, căutând astfel refugiul într-o

lume imaginară, în care omul îşi crează lucrurile aşa cum şi le-ar fi dorit în

realitate. Scepticismul faţă de viaţa reală este însoţit de stări de disperare şi

tristeţe. Omul este conceput ca un microcosmos, astfel sensul artei romantice

este oglindirea lumii interne a omului, bazat pe fantezii, vise, imaginaţie şi

idealuri absolute. Pornind de la ideea că realitatea este incoloră şi monotonă,

romantismul tinde spre tot ce este neobişnuit (fantasme, poveşti, folclor popular,

obiceiuri, etc). Romanticii critică cu vehemenţă dogmatismul clasicist, proclamă

libertatea creaţiei artistice, ea fiind lipsită total de norme, reguli şi limite.

Puritatea genului la care ţin atât de mult clasicii nu mai reprezintă un principiu

valoric pentru romantici, care admit combinarea elementelor comice şi tragice

într-o singură operă de artă. Opera romantică pune în centrul atenţiei eroi şi

caractere excepţionale în situaţii excepţionale. Acest curent simbolizează

tendinţa spre ideal, de obicei irealizabil, în consecinţă dând naştere unei „ironii

romantice” faţă de sine şi posibilităţile proprii. Reprezentanţi iluştri ai curentului

romantic sunt Shiller, Hugo, Scott, Cheauteaubrian, Shubert, Liszt, Bethoven,

Dj.Verdi, ş.a.

Iluminismul este primul curent, apărut în Europa secolului XVIII, care

reprezintă o credinţă nelimitată în raţiunea omului, în posibilităţile reorganizării

naţionale a societăţii cu ajutorul ştiinţei şi artei, instruirii şi civilizării poporului.

Este un curent legat de Renaştere, bazat pe idealuri umaniste, optimism istoric,

credinţa în posibilităţile omului, orientat spre transformarea practică a lumii.

Iluminismul e raţionalist, orientat împotriva dogmatismuluii religios şi a

relaţiilor feudale. Avînd ca scop iluminarea poporului, iluminiştii tind să

destrame ignoranţa, dogmatizarea religioasă, relaţiile feudale, care la acel

moment constituiau o frână în progresul societăţii şi acorda o atenţie deosebită

problemelor instruirii şi educaţiei personalităţii. O idee pe larg promovată de

iluminişti a fost cea a „dreptului natural”, conform căruia oamenii de la naştere

sunt egali, având aceleaşi drepturi şi posibilităţi de integrare socială. Este o

concepţie cu privire la rolul decisiv al voinţei omului asupra soartei şi succesului

propriu. O dezvoltare deosebită a cunoscut-o domeniul ştiinţelor politice,

primele doctrine politice, actuale şi în epoca contemporană, au luat naştere

datorită cercetărilor efectuate în domeniu de iluminişti. Iluminismul pune

accentul major în rezolvarea tuturor problemelor pe instruire şi educaţie,

singurele capabile să reformeze concepţia şi gîndirea umană. Aceste idei,

revoluţionare pentru secolul XVIII, au pus început unei noi atitudini a omului

asupra sa ca fiinţă socială, asupra creaţiei ca produs al gîndirii umane şi asupra

relaţiei om-om în general.