8. Civilizaţia geto-dacilor 8.1.Viaţa cotidiană a geto-dacilor: tipuri de aşezări, alimentaţia, viaţa de familie, vestimentaţia, îngrijirea sănătăţii.

Coif geto-dac, sec.IV a.Chr

Prin expresia ''viata cotidiană'' desemnăm civilizaţia in actu, adică acele

manifestări de civilizaţie pe care le găsim în viaţa de toate zilele ale geto-dacilor,

precum şi modul de convertire a unor fapte potenţiale de civilizaţie (tehnici şi

obiecte, cunostinţe de tot felul, norme sociale şi morale) în fapte de civilizaţie

efective. Pentru că ce este civilizaţia, dacă nu înserarea în viaţa de fiecare zi a

fiecaruia a bunurilor culturale şi materiale, recunoaşterea şi acceptarea valorii lor

sociale şi individuale. Iar masura civilizaţiei unui popor, nu este altceva decât

viaţa cotidiană a indivizilor acelui popor, felul lor de a se imbrăca şi locui, de a

se hrăni, de a se instrui, de a convieţui cu semenii, de a-şi duce viaţa de familie,

de a-şi creşte copii, de a munci şi a-şi petrece timpul liber, raporturile lor cu

natura etc. Dintre toate acestea ne vom opri doar la câteva aspecte, acelea despre

care putem spune ceva cu certitudine.

Gânditorul de la Hamangia,

statuetă neolitică.

Cele mai multe date le avem despre habitatul geto-dacilor, înţeles ca tipuri

de aşezari şi locuinţe, dar şi ca mod de locuire. Zona cea mai interesantă, dar şi

cea mai studiată, este cea din Muntii Sureanu, zona asupra căreia ne vom opri cu

preponderenţă şi o vom oferi ca model pentru habitatul geto-dacilor.

Asezările civile geto-dacice, preponderent rurale, pot fi grupate în trei tipuri

distincte: răsfirate, caracteristice în general zonelor montane, chiar şi în epocile

ulterioare, cvasicompacte şi compacte. In asezările răsfirate, gospodariile, uneori

grupate câte două-trei, se aflau la sute de metri unele de altele şi erau dispuse pe

terase partial amenajate în pantele domoale sau piezişe ale înălţimilor. Alteori,

casele erau situate, în functie de formele de relief existente, de aşa manieră încat

eforturile pentru amenajarea terenului în vederea ridicării construcţiilor să fie

minime. In aşezările cvasicompacte se întâlneşte aceeaşi preocupare pentru

dispunerea locuinţelor şi a anexelor gospodăreşti în funcţie de formele de relief,

evitându-se înghesuirea construcţiilor. In jurul locuinţelor din prima categorie se

aflau, probabil, atât restrânsele terenuri arabile, cât şi păşunile. Lîngî acelea din a

doua categorie se aflau doar curţile şi grădinile sau livezile, pămîntul arabil şi

păşunile comune fiind în afara ariei ocupate de aşezare. Nu putem însă prezenta

date certe referitoare la întinderea aşezărilor. In zona amintită, compacte sunt doar

aşezările de la Fata Cetei, Fetele Albe şi Sarmizegetusa, toate situate pe locuri

improprii, fapt ce a necesitat terasări pe versantele însorite ale inălţimilor. In

cadrul acestor aşezări toate categoriile de construcţii se afla numai pe terase şi ele

nu ocupau integral suprafaţa teraselor antropogene, rămânând loc pentru curţi.

Din punct de vedere economic, aşezările în discuţie reprezentau, în primul rând,

mari centre de producţie meşteşugărească şi mari consumatoare de produse agroalimentare.

Prin funcţia lor economică, ele reprezentau aglomerări protourbane,

avînd un caracter oppidum, cum susţine H.Daicoviciu.

Cât priveşte locuinţele geto-dacilor, domeniu în care schimbările survenite

în cursul dezvoltării istorice în ceea ce priveşte conceperea şi amenajarea sunt

dintre cele mai lente, în zona Munţilor Sureanu domină locuinţele de suprafaţă,

ridicate direct pe sol şi în majoritate din lemn. Unele locuinţe sunt patrulatere,

altele sunt rotunde, ovale sau poligonale. Că acest tip de locuinţă a evoluat din

acelea adâncite sau semiadâncite în pămînt (prezente în zonele mai joase ale

Daciei), o demonstrează, mai întîi, perpetuarea unor sisteme de construcţie

''improprii'' noului tip de locuinţă (ridicarea pereţilor pe un schelet de stalpi înfipţi

în pămînt) şi, în al doilea rând, planul lor. Numai că acum nu mai avem de a face

cu un schelet de stîlpi uniţi între ei cu împletitura de nuiele lipitî apoi cu lut, ci din

pereţi din lut armat cu lemn, deci fără pomenita împletitură de nuiele. In alte

cazuri, la construcţiile poligonale cu încăperi concentrice, constatăm aplicarea

simultană a două sisteme diferite de ridicare a pereţilor. Cel de acum cunoscut (lut

armat cu lemn), pentru piesa ''centrală'' - patrulateră sau cu absidă, şi altul cu

piatră la baza peretelui sau a pereţilor din lemn ai incăperii sau ai incaperilor

exterioare, specific locuinţelor de suprafaţă. Pietrele de la baza pereţilor, dispuse

distanţat sau în şir continuu, nu constituiau temelia clădirii pentru că se aşezau

direct pe suprafaţa amenajată a solului. Atat la clădirile poligonale, cât şi la cele

rotunde, învelitoarea (acoperişul) era din şindrilă montată pe căpriori, în faţete

triunghiulare. Lumina pătrundea în locuinţă prin spaţiul dintre şindrile sau prin

lucarnele practicate în acoperiş.

La locuinţele cu plan patrulater, pereţii din lemn au fost ridicaţi totdeauna

pe o bază de piatră. Se constată existenţa mai multor încăperi dispuse în şir sau

grupat, indicii pentru planul evoluat al acestora. Invelitoarea era în două ape şi tot

din sindrilă. Pătrunderea în locuinţe se realiza prin uşi de lemn, iar în incăperi prin

deschideri practicate în pereţi, uneori acoperite cu produse rezultate din

prelucrarea unor organe interne ale animalelor. Pereţii erau, uneori, zugrăviţi,

probabil în diverse culori. Infăţişarea în ansamblu a locuinţelor trebuie să fi fost

înfrumuseţată şi prin meşteşugite cioplituri în lemn şi prin ţinte ornamentale de

fier. Podeaua încaperilor era din lut bătătorit, uneori înregistrîndu-se deschiderea

unor gropi în aceasta, menite unor mici depozite de provizii.

Ieşită din comun este apariţia în zona capitalei dacice a locuinţelor cu etaj,

construite cu aceiaşi pereţi din lut armat. Comunicarea între parter şi etaj se facea,

desigur, cu ajutorul unei scări interioare, confecţionată din lemn. Raportate la

realităţile de atunci, acestea pot fi considerate palate.

La toate construcţiile cu mai multe încăperi destinaţia acestora era diferită.

La acelea cu incăperi concentrice, în cazul în care ele constau din trei piese,

prima, exterioară, era târnatul, a doua magazia sau celarul, iar a treia - încăperea

propriu-zisa de locuit, după cum demonstrează amplasarea vetrei de foc şi

inventarul acesteia.

Raportate la lumea ''barbară'' europeană, dar nu numai, de-a dreptul

impresionante sunt captările de apă ale izvoarelor, conductele de teracotă pentru

apă potabilă, care, insumate, ajung la lungimi de kilometri, filtrele de plumb,

cisternele simple, căptuşite cu lemn sau construite după cea mai avansată tehnica

a vremii, canalele dăltuite direct în stancă sau alcătuite din blocuri anume cioplite,

scările monumentale din piatră fasonată, drumurile pavate, unele din lespezi de

calcar şi protejate de acoperişuri. Toate acestea, chiar dacă au avut drept modele

construcţii similare din lumea greco-romană sau au fost realizate şi cu participarea

unor meşteri străini, demonstrează nivelul elevat de civilizaţie la care ajunse o

parte a lumii geto-dacice. Atari pretenţii de confort şi bunăstare, cel puţin în

lumea capitalei şi la nivelul stărilor superioare ale locuitorilor, se dovedesc net

superioare celui al popoarelor vecine şi sunt de comparat cu realităţile din lumea

greco-romană.

b. Despre modul de hrănire al geto-dacilor putem avansa, mai mult pe căi

deductive şi pe baza materialului descoperit, câteva idei. La nivelul stărilor

înstărite, aşa cum ne arată descoperirile arheologice, hrana era complexă,

abundentă, completată cu produse rafinate din import (untdelemn, vin), regulată şi

obţinută, în marea ei majoritate, prin prelucrarea alimentelor de bază. Nevoile

acestora erau asigurate printr-un comerţ activ cu celelalte regiuni ale Daciei.

Dacii, ca şi alte popoare, cunoşteau tot felul de metode de conservare îndelungată

a unor produse (uscare, afumare, folosirea sării, ingheţarea etc.) şi de păstrare a

acestora (gropi arse, hambare pentru tot felul de grăunţe, vase din lemn, ceramică

sau metal pentru alte produse). Fiecare locuinţă, cum am văzut, avea amenajată

vatra pentru foc, folosit pentru gătit şi incălzit. Multitudinea obiectelor din fier

(cuţite, topoare etc.), dar cele mai multe din lemn şi ceramică (linguri, stăchini,

oale etc.), întregesc imaginea unei indeletniciri civilizate în acest sens. Stările mai

nevoiaşe (oamenii de rând) erau mult mai dependente de natura din acest punct de

vedere, aspect păstrat pînă spre zilele noastre. Procurarea hranei era o problemă,

hrana în sine era dependenţă de tipul de ocupatie al comunităţii respective, de

sezon, de zona geografică etc. Credem că nu greşim dacă afirmăm că hrana

acestora era predominant de provenienţă animalieră, completată cu produse

vegetale foarte diverse (culese din natură indeosebi, dar şi cultivate), că gradul de

prelucrare era modest şi că obţinerea acesteia era ocupaţia principală a tuturor

membrilor familiei, fiecare în felul său. Nu de puţine ori tentaţia civilizaţiei greco

romane i-a impins, şi din acest motiv, dacă nu exclusiv din acest motiv, pe getodaci

la acţiuni de pradă la sudul Dunării. Evident, cel mai greu, pentru omul de

rînd era perioada de iarnă.

c. Despre viaţă de familie a geto-dacilor ştim puţine lucruri. Familia lor,

că şi la alte popoare ale vremii, indeosebi din cele mai evoluate, era una

patriarhală, in care cultul strămoşilor, rolul bărbatului şi un ansamblu de moravuri

şi norme de viaţă jucau un rol foarte important. In perioada la care ne referim, aşa

cum am văzut, încetase practica mai veche a vinderii unor copii ca sclavi. De

asemenea, susţin cei mai mulţi specialişti ai perioadei, geto-dacii din vremea

statului erau monogami, fapt dovedit de două preţioase documente - Columna lui

Traian şi Trofeul de la Adamclisi, unde bărbaţii daco-geţi sunt infaţişaţi cu câte o

singură femeie. În moralitatea vieţii de familie la geto-daci un rol foarte important

l-a avut sacerdoţiul din timpul statului geto-dacic. De creşterea copiilor mici se

ocupau cu predilecţie mamele. De la o anumită vîrstă, de educarea acestora pentru

viaţă se ocupau barbaţii, în cazul băieţilor, şi mamele, în cazul fetelor. Era acesta,

în lipsa unuia organizat - şcoala, că şi în cazul grecilor sau romanilor, sistemul

tradiţional, care s-a păstrat în societatea noastră pînă în vremile contemporane, în

mediul rural încă cu valenţe deosebit de importante.

d. Imbrăcămintea geto-dacilor cu greu poate fi surprinsă în toate detaliile

şi ipostazele sale. Columna lui Traian, monumentul de la Adamclisi şi câteva

piese de argintărie (Surcea, Herastrău) ne permit să desprindem doar câteva

aspecte din ceea ce se poate numi portul (costumul) geto-dacilor. Bărbaţii purtau

pantaloni lungi şi largi, strânsi pe gleznă, două tunici, una mai scurtă cu mîneca

lungă, care, probabil, se băga în pantaloni, alta mai lungă, despicată în părţile

laterale şi încheiată bord a bord pe piept, incinsă pe talie cu o curea subţire şi cu

poalele căzând pănă aproape de genunchi. Pe deasupra purtau o mantie inchisă cu

o fibula pe umărul drept, care, după franjurii mari ce o mărginesc, putea fi dintr-o

tesătură miţoasă. În picioare purtau opinci. Nobilii purtau pe cap o bonetă moale;

oamenii de rând umblau descoperiţi, dar se pare că mantiile erau prevăzute cu

glugă. Femeile purtau o tunică lungă pînă la pămînt, incinsă pe talie şi degajînd

gîtul, peste care puneau alta tunica mai scurtă, inchisa, se pare, la fel ca şi cea

bărbătească. Purtau şi ele mantie, care însă se drapa liber. Părul îl aveau lung,

pieptănat cu cărare, în onduleuri mari, pe lîngă obraji şi adunat într-un coc amplu

pe ceafă. Nu purtau nimic pe cap. Cu anumite ocazii sau la anumite tipuri de

îmbrăcăminte, cu siguranţa însă la stările bogate, se purtau tot felul de podoabe

(brăţări spiralate, fibule, colier-lanţ, centură-lant, bijuterii din metale nobile).

Dincolo de aceste aspecte generale, se poate deduce totuşi caracterul sumar şi

sărăcăcios al imbracamintei celor cu stare socială scăzută, dificultatea producerii

şi asigurării imbracamintei pentru toată familia în mod continuu. Multe din

elementele de imbracaminte textile erau inlocuite sau suplimentate, pentru timpul

rece, cu tot felul de blănuri şi piei, mai mult sau mai puţin prelucrate.

e. Cât priveşte ingrijirea sănătăţii, igiena zilnică, ritmul zilnic de viaţă, nu

putem spune aproape nimic cu certitudine, mai ales în ce-i priveşte pe cei mulţi,

poporul de rînd. La nivelul aristocraţiei geto-dacice din zona capitalei existau, cu

certitudine, astfel de preocupări. Diversele obiecte (oglinzi, ''trusa medicală'' etc.),

conductele de apă, canalele şi gropile de gunoi atestate prin descoperirile

arheologice ne îndeamnă spre concluzia existenţei unor preocupări de igienă şi

sănătate. Contactul cu lumea romană şi grecească a deprins aristocraţia getodacică

şi cu o anume viaţă mondenă.