8.4.Arta geto-dacilor.
Oricine încearcă să abordeze subiectul referitor la arta geto-dacilor se
izbeşte de două aspecte importante. Primul aspect ţine de dificultatea stabilirii
originii anumitor elemente manifestate în arta geto-dacilor, aspect care, la rîndui,
este determinat de faptul că Dacia a fost o zona în care s-au încrucişat curente
culturale şi de civilizaţie dintre cele mai diverse. Al doilea aspect ţine de sărăcia,
cu mici excepţii, a vestigiilor şi însemnărilor referitoare la arta geto-dacilor.
Actualmente nu ştim nimic despre literatura religioasă, poezia şi dansurile lor
populare, despre legendele istorice şi muzica geto-dacilor, pe care, ca orice popor,
nu se poate să nu le fi avut. Nu ne rămîne, ca atare, decît să restrîngem arta getodacilor
la acele domenii despre care se poate spune ceva.
a. Despre arhitectura geto-dacilor, ca domeniu al artei acestora, avem,
datorită arheologiei, date relativ bogate. Ne vom referi, în rîndurile urmatoare, la
fortificaţii (arhitectura în fortificaţiile geto-dacilor) şi la arhitectura construcţiilor
cu caracter religios (sacru).
Cele mai grandioase dintre construcţiile geto-dacilor rămân fortificaţiile,
unitare doar în concepţia de amplasare pe teren, nu în privinţa caracterului şi a
elementelor constitutive. Din acest punct de vedere s-au preferat înălţimile de tip
mamelon cu pante repezi, legate de celelalte forme de relief prin căi inguste, uşor
de barat. Singura excepţie o constituie fortificaţia liniară de la Cioclovina-
Ponorici menită să închidă accesul dinspre Ţara Haţegului spre Sarmizegetusa. Ea
este, de altfel, singura fortificaţie de baraj din zona capitalei dacilor şi, alături de
cea de la Tapae, a doua cunoscută în Dacia. Celelalte fortificaţii, în marea lor
majoritate, sunt de tip circular, adică elementele de fortificaţie inconjurau partea
superioară a tumulului pe care sunt amplasate.
Din punct de vedere al modului de raportare la teren, fortificaţiile circulare
materializează două procedee diferite: unul tradiţional, în care elementele de
fortificare se adaptau configuraţiei naturale a terenului, evitînd, fără însă să le
excludă cu totul, lucrările de ,,corectare'' a terenului (Costeşti-Cetăţuie,
Sarmizegetusa), altul preluat din lumea elenistică târzie, în care amplasarea
elementelor de fortificare a presupus ample lucrări de amenajare a terenului
soldate cu aducerea la tranşee rectilinii a curbelor naturale ale mamelonului.
Elementele de fortificare ale cetăţilor sunt atât dintre cele tradiţionale
(valurile, palisadele simple, zidurile de pământ şi lemn sau de piatră şi lemn, şi
zidul din piatră sumar fasonată şi legată cu un liant din pământ amestecat cu apă),
cît şi dintre cele noi apărute, din lumea greco-romană (zidul din piatră fasonată).
Acest sistem de construcţie elenistic a fost adaptat la posibilităţile locale, prin
utilizarea acelui murus Dacicus (Costeşti-Blidaru, Luncani-Piatra Roşie,
Sarmizegetusa). Din această perspectivă cetăţile din zona capitalei statului dacilor
constituie un unicat în lumea europeană din afara Imperiului Roman şi sunt, în
acelaşi timp, cele mai impunatoare fortificaţii.
Efortul pentru construirea fortificaţiilor este uimitor. Numai zidurile
fortificaţiei de baraj de la Cioclovina-Ponorici, de exemplu, insumează
aproximativ 120.000 metri cubi de piatră, luată toată de pe locul unde s-a ridicat
fortificaţia. La celelalte fortificaţii din zona capitalei, ca şi pentru unele construcţii
civile şi de cult, s-a utilizat calcarul exploatat în cariera de la Măgura Călanului.
Cea mai mare dificultate o constituia fasonarea pietrei, operaţiune executată în
carieră, dar mai ales aducerea materialului litic în punctele alese pentru a fi
fortificate. Blocurile de piatră, destul de mari de altfel, erau aduse de la 40-90 km,
prin Valea Streiului şi pe Pârăul Luncanilor pentru Piatra Roşie, sau pe Mureş şi
apoi pe firul Apei Oraşului pentru celelalte. Dacă ar fi să ne rezumăm doar la
construcţiile din piatră fasonată descoperite (investigate) până acum în zona
capitaliei Daciei şi luând pentru fortificaţii dimensiuni minime la înăltimea
zidurilor (5 m) şi grosimea blocurilor de calcar din ele (40 cm) se ajunge la un
total de circa 20.000 metri cubi. La toate aceste dificultăţi trebuie adăugate cele
legate de organizarea exploatării, transportului şi zidirii acestor fortificaţii. Orice
bloc de piatră trebuia transportat cu precizie la locul destinat şi aşezat exact la
locul său în zid, ceea ce presupunea că nimic să fie luat la voia intamplarii.
Dincolo de efortul în sine, pentru ridicarea zidurilor erau necesare lucrări foarte
anevoioase de terasare, de nivelare etc. De exemplu, numai pentru amenajarea
terasei a XI-a din zona sacră a Sarmizegetusei au fost necesari peste 100.000 de
metri cubi de umplutură.
O problema viu discutată în trecut era cea referitoare la amploarea şi
originea influenţelor exercitate de civilizaţiile vremii asupra celei geto-dacice. In
domeniul arhitecturii se manifestă, cu precădere, influenţele greco-romane. Pe
lîngă cele arătate mai înainte, avem în vedere cărămizile, ţiglele şi olanele cu
forme şi dimensiuni identice celor din ţinuturile pontice, dar confecţionate în
Dacia, la tuburile de teracotă ale conductelor de apă, la cisterna de la Costeşti-
Blidaru, la continuarea în caramidă a zidurilor de piatră ale turnurilor-locuinţă, la
drumurile pavate cu lespezi de piatră, la scările monumentale din piatră, la
sistemul a chicane de la unele intrari în cetăti, la planurile patrulatere ale unor
cetăti, la zidurile de terasă, la construcţiile de tip platformă din blocuri
paralelipipedice prinse cu scoabe de fier. Asimilarea acestor elemente, folosirea
unor elemente tradiţionale, adaptarea preluărilor la posibilităţile şi gustul lor
conferă un caracter original arhitecturii civile şi militare dacice.
Dintre construcţiile cu caracter religios cele mai importante sunt
sanctuarele, adevarate temple ale antichităţii dacice. Aceste sanctuare sunt
rectangulare, de tipul aliniamentelor de tamburi din calcar sau andenzit, şi
circulare, simple sau complexe. Din totalul de 30 de sanctuare descoperite pe
teritoriul fostei Dacii, 23 sunt de tipul aliniamentelor, iar 7 aparţin celei de a doua
categorii. In cadrul complexului de cetati dacice din Munţii Sureanu, se găsesc
urmele a 18 sanctuare, 15 rectangulare şi 3 circulare.
Aceste edificii de cult erau amplasate, de regulă, în afara incintei
fortificaţiei propriu-zise. Ele se ridicau pe terase special amenanjate. Elementele
constructive, bazele de coloană în special, erau aşezate direct pe stînca de pe
terasă sau de pe fundaţii realizate prin săparea în umplutura terasei a unor lentile
în forma de pâlnie şi umplute succesiv cu piatră de râu şi argilă, în vederea
consolidării terenului. Pe bazele de coloane din calcar se ridicau apoi coloanele
din lemn, care susţineau acoperişul templului, în două ape, din lemn şi sindrilă; în
cazul bazelor din piatră de andezit, coloanele erau durate din acelaşi material.
Sanctuarele erau nişte construcţii impunatoare, adevarate edificii de cult de
genul templului. De exemplu, sanctuarul mare de calcar de pe terasa a XI-a de la
Sarmizegetusa era format din 4 şiruri a 15 coloane, aşezate la distanţa de 3,20
metri între şiruri şi de 2,50 metri între coloane (interax) ceea ce ar reprezenta o
construcţie cu o lungime de peste 35 de metri şi o lăţime de aproximativ 10 metri.
Bazele de coloane şi o parte din coloană erau cuprinse, la vremea
functionării lăcaşurilor, într-un strat de umplutură din lut, care constituia, de fapt,
nivelul de călcare, podeaua edificiului respectiv. La intrarea în sanctuare erau
platforme realizate în tehnica zidului dacic, care, probabil, aveau pe nivelul lor de
călcare un placaj din lespezi de piatră, sau, mai degrabă, un paviment din lemn, ce
se continua în partea dinspre sanctuar cu o treaptă de pătrundere în interior.
b. Pentru epoca clasica, sculptura în piatră e reprezentată de elemente
puţin numeroase şi extrem de simple, ceea ce ne determină sa apreciem că getodacii
nu au dezvoltat o artă sculpturala în piatră de tip monumental, ci, mai
degrabă, una minoră, cu rol decorativ. Este posibil însă că geto-dacii să fi
dezvoltat o bogată artă în lemn.
c. Un domeniu mai bine cunoscut al artei dacice îl constituie ''arta
metalului'', în special a argintului. Intâlnim la geto-daci tot felul de obiecte de
podoabe (fibule, unele aurite, inele, brăţări simple sau plurispiralice, aplici, lanţuri
ornamentale, majoritatea frumos ornamentate cu elemente geometrice sau
geometrizante), de orfeverie şi feronerie.
d. Mult mai bogat este însă repertoriul ornamental al ceramicii getodacice.
La ceramica lucrată cu mâna s-au practicat ornamentele incizate (linii
vălurite, motive în formă de creangă de brad, simple crestături oblice etc.), dar şi
cele în relief (butoni discoidali, proeminenţe conice, emisferice, orale, uneori
împodobite ele însele, sau brâurile - orizontale, sub buza vasului, şi/sau verticale,
de la gură spre fundul vasului). Ornamentarea vaselor lucrate la roată e mai puţin
variată, cu excepţia vaselor pictate. Podoaba cea mai obişnuită e linia în val
incizată, alternănd uneori cu linii drepte executate tot prin incizie.
O categorie specială o reprezintă ornamentica ceramicii pictate. Un tip de
asemenea ornamentare constă din benzi orizontale de culoare, mai rar şi linii
verticale, drepte sau în zig-zag, pictate pe suprafaţa vaselor. Cel mai interesant tip,
original, care nu-şi găseste încă analogii contemporane, constă în aplicarea, pe
fondul gălbui sau negru al angobei vasului, a unor motive geometrice, vegetale
sau animale de culoare albă sau brun-roşcată. Atît cît putem şti astăzi despre arta
geto-dacilor, unele lucruri rămânând nedescoperite sau neexplicate, ne permite să
apreciem că ea include foarte multe elemente de împrumut sau care pot fi puse în
analogie cu cele ale unor popoare ale vremii. Insă aceste împrumuturi nu-i răpesc
acesteia originalitatea. ''Ceea ce se poate afirma însă de pe acum şi nu va suferi
niciodată o desminţire, sublinia H. Daicoviciu, e faptul că daco-geţii au creat o
cultură spirituală demnă de splendida lor civilizaţie materială''.
izbeşte de două aspecte importante. Primul aspect ţine de dificultatea stabilirii
originii anumitor elemente manifestate în arta geto-dacilor, aspect care, la rîndui,
este determinat de faptul că Dacia a fost o zona în care s-au încrucişat curente
culturale şi de civilizaţie dintre cele mai diverse. Al doilea aspect ţine de sărăcia,
cu mici excepţii, a vestigiilor şi însemnărilor referitoare la arta geto-dacilor.
Actualmente nu ştim nimic despre literatura religioasă, poezia şi dansurile lor
populare, despre legendele istorice şi muzica geto-dacilor, pe care, ca orice popor,
nu se poate să nu le fi avut. Nu ne rămîne, ca atare, decît să restrîngem arta getodacilor
la acele domenii despre care se poate spune ceva.
a. Despre arhitectura geto-dacilor, ca domeniu al artei acestora, avem,
datorită arheologiei, date relativ bogate. Ne vom referi, în rîndurile urmatoare, la
fortificaţii (arhitectura în fortificaţiile geto-dacilor) şi la arhitectura construcţiilor
cu caracter religios (sacru).
Cele mai grandioase dintre construcţiile geto-dacilor rămân fortificaţiile,
unitare doar în concepţia de amplasare pe teren, nu în privinţa caracterului şi a
elementelor constitutive. Din acest punct de vedere s-au preferat înălţimile de tip
mamelon cu pante repezi, legate de celelalte forme de relief prin căi inguste, uşor
de barat. Singura excepţie o constituie fortificaţia liniară de la Cioclovina-
Ponorici menită să închidă accesul dinspre Ţara Haţegului spre Sarmizegetusa. Ea
este, de altfel, singura fortificaţie de baraj din zona capitalei dacilor şi, alături de
cea de la Tapae, a doua cunoscută în Dacia. Celelalte fortificaţii, în marea lor
majoritate, sunt de tip circular, adică elementele de fortificaţie inconjurau partea
superioară a tumulului pe care sunt amplasate.
Din punct de vedere al modului de raportare la teren, fortificaţiile circulare
materializează două procedee diferite: unul tradiţional, în care elementele de
fortificare se adaptau configuraţiei naturale a terenului, evitînd, fără însă să le
excludă cu totul, lucrările de ,,corectare'' a terenului (Costeşti-Cetăţuie,
Sarmizegetusa), altul preluat din lumea elenistică târzie, în care amplasarea
elementelor de fortificare a presupus ample lucrări de amenajare a terenului
soldate cu aducerea la tranşee rectilinii a curbelor naturale ale mamelonului.
Elementele de fortificare ale cetăţilor sunt atât dintre cele tradiţionale
(valurile, palisadele simple, zidurile de pământ şi lemn sau de piatră şi lemn, şi
zidul din piatră sumar fasonată şi legată cu un liant din pământ amestecat cu apă),
cît şi dintre cele noi apărute, din lumea greco-romană (zidul din piatră fasonată).
Acest sistem de construcţie elenistic a fost adaptat la posibilităţile locale, prin
utilizarea acelui murus Dacicus (Costeşti-Blidaru, Luncani-Piatra Roşie,
Sarmizegetusa). Din această perspectivă cetăţile din zona capitalei statului dacilor
constituie un unicat în lumea europeană din afara Imperiului Roman şi sunt, în
acelaşi timp, cele mai impunatoare fortificaţii.
Efortul pentru construirea fortificaţiilor este uimitor. Numai zidurile
fortificaţiei de baraj de la Cioclovina-Ponorici, de exemplu, insumează
aproximativ 120.000 metri cubi de piatră, luată toată de pe locul unde s-a ridicat
fortificaţia. La celelalte fortificaţii din zona capitalei, ca şi pentru unele construcţii
civile şi de cult, s-a utilizat calcarul exploatat în cariera de la Măgura Călanului.
Cea mai mare dificultate o constituia fasonarea pietrei, operaţiune executată în
carieră, dar mai ales aducerea materialului litic în punctele alese pentru a fi
fortificate. Blocurile de piatră, destul de mari de altfel, erau aduse de la 40-90 km,
prin Valea Streiului şi pe Pârăul Luncanilor pentru Piatra Roşie, sau pe Mureş şi
apoi pe firul Apei Oraşului pentru celelalte. Dacă ar fi să ne rezumăm doar la
construcţiile din piatră fasonată descoperite (investigate) până acum în zona
capitaliei Daciei şi luând pentru fortificaţii dimensiuni minime la înăltimea
zidurilor (5 m) şi grosimea blocurilor de calcar din ele (40 cm) se ajunge la un
total de circa 20.000 metri cubi. La toate aceste dificultăţi trebuie adăugate cele
legate de organizarea exploatării, transportului şi zidirii acestor fortificaţii. Orice
bloc de piatră trebuia transportat cu precizie la locul destinat şi aşezat exact la
locul său în zid, ceea ce presupunea că nimic să fie luat la voia intamplarii.
Dincolo de efortul în sine, pentru ridicarea zidurilor erau necesare lucrări foarte
anevoioase de terasare, de nivelare etc. De exemplu, numai pentru amenajarea
terasei a XI-a din zona sacră a Sarmizegetusei au fost necesari peste 100.000 de
metri cubi de umplutură.
O problema viu discutată în trecut era cea referitoare la amploarea şi
originea influenţelor exercitate de civilizaţiile vremii asupra celei geto-dacice. In
domeniul arhitecturii se manifestă, cu precădere, influenţele greco-romane. Pe
lîngă cele arătate mai înainte, avem în vedere cărămizile, ţiglele şi olanele cu
forme şi dimensiuni identice celor din ţinuturile pontice, dar confecţionate în
Dacia, la tuburile de teracotă ale conductelor de apă, la cisterna de la Costeşti-
Blidaru, la continuarea în caramidă a zidurilor de piatră ale turnurilor-locuinţă, la
drumurile pavate cu lespezi de piatră, la scările monumentale din piatră, la
sistemul a chicane de la unele intrari în cetăti, la planurile patrulatere ale unor
cetăti, la zidurile de terasă, la construcţiile de tip platformă din blocuri
paralelipipedice prinse cu scoabe de fier. Asimilarea acestor elemente, folosirea
unor elemente tradiţionale, adaptarea preluărilor la posibilităţile şi gustul lor
conferă un caracter original arhitecturii civile şi militare dacice.
Dintre construcţiile cu caracter religios cele mai importante sunt
sanctuarele, adevarate temple ale antichităţii dacice. Aceste sanctuare sunt
rectangulare, de tipul aliniamentelor de tamburi din calcar sau andenzit, şi
circulare, simple sau complexe. Din totalul de 30 de sanctuare descoperite pe
teritoriul fostei Dacii, 23 sunt de tipul aliniamentelor, iar 7 aparţin celei de a doua
categorii. In cadrul complexului de cetati dacice din Munţii Sureanu, se găsesc
urmele a 18 sanctuare, 15 rectangulare şi 3 circulare.
Aceste edificii de cult erau amplasate, de regulă, în afara incintei
fortificaţiei propriu-zise. Ele se ridicau pe terase special amenanjate. Elementele
constructive, bazele de coloană în special, erau aşezate direct pe stînca de pe
terasă sau de pe fundaţii realizate prin săparea în umplutura terasei a unor lentile
în forma de pâlnie şi umplute succesiv cu piatră de râu şi argilă, în vederea
consolidării terenului. Pe bazele de coloane din calcar se ridicau apoi coloanele
din lemn, care susţineau acoperişul templului, în două ape, din lemn şi sindrilă; în
cazul bazelor din piatră de andezit, coloanele erau durate din acelaşi material.
Sanctuarele erau nişte construcţii impunatoare, adevarate edificii de cult de
genul templului. De exemplu, sanctuarul mare de calcar de pe terasa a XI-a de la
Sarmizegetusa era format din 4 şiruri a 15 coloane, aşezate la distanţa de 3,20
metri între şiruri şi de 2,50 metri între coloane (interax) ceea ce ar reprezenta o
construcţie cu o lungime de peste 35 de metri şi o lăţime de aproximativ 10 metri.
Bazele de coloane şi o parte din coloană erau cuprinse, la vremea
functionării lăcaşurilor, într-un strat de umplutură din lut, care constituia, de fapt,
nivelul de călcare, podeaua edificiului respectiv. La intrarea în sanctuare erau
platforme realizate în tehnica zidului dacic, care, probabil, aveau pe nivelul lor de
călcare un placaj din lespezi de piatră, sau, mai degrabă, un paviment din lemn, ce
se continua în partea dinspre sanctuar cu o treaptă de pătrundere în interior.
b. Pentru epoca clasica, sculptura în piatră e reprezentată de elemente
puţin numeroase şi extrem de simple, ceea ce ne determină sa apreciem că getodacii
nu au dezvoltat o artă sculpturala în piatră de tip monumental, ci, mai
degrabă, una minoră, cu rol decorativ. Este posibil însă că geto-dacii să fi
dezvoltat o bogată artă în lemn.
c. Un domeniu mai bine cunoscut al artei dacice îl constituie ''arta
metalului'', în special a argintului. Intâlnim la geto-daci tot felul de obiecte de
podoabe (fibule, unele aurite, inele, brăţări simple sau plurispiralice, aplici, lanţuri
ornamentale, majoritatea frumos ornamentate cu elemente geometrice sau
geometrizante), de orfeverie şi feronerie.
d. Mult mai bogat este însă repertoriul ornamental al ceramicii getodacice.
La ceramica lucrată cu mâna s-au practicat ornamentele incizate (linii
vălurite, motive în formă de creangă de brad, simple crestături oblice etc.), dar şi
cele în relief (butoni discoidali, proeminenţe conice, emisferice, orale, uneori
împodobite ele însele, sau brâurile - orizontale, sub buza vasului, şi/sau verticale,
de la gură spre fundul vasului). Ornamentarea vaselor lucrate la roată e mai puţin
variată, cu excepţia vaselor pictate. Podoaba cea mai obişnuită e linia în val
incizată, alternănd uneori cu linii drepte executate tot prin incizie.
O categorie specială o reprezintă ornamentica ceramicii pictate. Un tip de
asemenea ornamentare constă din benzi orizontale de culoare, mai rar şi linii
verticale, drepte sau în zig-zag, pictate pe suprafaţa vaselor. Cel mai interesant tip,
original, care nu-şi găseste încă analogii contemporane, constă în aplicarea, pe
fondul gălbui sau negru al angobei vasului, a unor motive geometrice, vegetale
sau animale de culoare albă sau brun-roşcată. Atît cît putem şti astăzi despre arta
geto-dacilor, unele lucruri rămânând nedescoperite sau neexplicate, ne permite să
apreciem că ea include foarte multe elemente de împrumut sau care pot fi puse în
analogie cu cele ale unor popoare ale vremii. Insă aceste împrumuturi nu-i răpesc
acesteia originalitatea. ''Ceea ce se poate afirma însă de pe acum şi nu va suferi
niciodată o desminţire, sublinia H. Daicoviciu, e faptul că daco-geţii au creat o
cultură spirituală demnă de splendida lor civilizaţie materială''.
Comentarii
Trimiteți un comentariu