6.4.Arta greacă. Teatrul grecesc. Literatura, istoriografia.
Arta greacă este în mare măsură legată de religie; de viaţa religioasă aşa
cum o concepeau şi o practicau grecii epocii, atribuindu-i o precisă
funcţionalitate civică. Religia grecă a influienţat arta; dar – spre deosebire de
cazul culturii mesopotamiene, egiptene, indiene, mai tîrziu bizantine – fără a o
domina autoritar şi fără a o devia atribuindu-i sensuri mistice.
Ceea ce distinge arta greacă de arta altor culture antice – şi acesta este
marele său titlu de glorie, care a fundamentat şi a influenţat în mod decisive
asupra dezvoltării de mai tîrziu a artei europene – este umanismul său. Umanism
– adică plasarea omului (sau a divinităţii, dar umanizate) în centru interesului.
Căci - “Multe lucruri minunate sunt în lume, dar nimic nu e mai minunat decât
omul” (Sofocle). Subiectul artei nu mai este acum animalul – cum era atît de
frecvent în arta egiptenilor, a asirienilor sau a perşilor. Tema unică a artei a
devenit omul. Imaginea lui este creată de artist nu investită cu un sens simbolic
sau cu o funcţie magică, ci pentru frumuseţea sa proprie. “Omul este măsura
tuturor lucrurilor”: dictonul acesta este însăşi formula artei şi întregii culturi
greceşti. Lumea este privită şi interpretată în raport cu omul: nimic nu-l domină,
nimic nu-l striveşte, - nici divinitatea, nici idea morţii sau gîndul vieţii “de
dincolo”. Totul în el este echilibrat; corpul este în armonie cu spiritual, fără un
conflict ireductibil între Bine şi Rău, între spiritualitae şi viaţa biologică, între
trup şi suflet – acel conflict care în viziunea artistului creştin medieval va
zdruncina unitatea şi armonia fiinţei umane.
Consecinţele semnificative pentru spiritul artei greceşti are şi faptul că
aici arta n-a fost expresia vanităţii şi autoglorificării unui suveran, ca în marile
monarhii ale Egiptului şi Asiei Mici. Astfel primul loc în arhitectură îl deţine
templul; dar templul grec nu caută să se impună prin dimensiuni colosale, ci prin
armonia proporţiilor, perfecţiunea tehnică a construcţiei, frumuseţea unei
ornamentaţii sobre şi plasarea lui într-o ambianţă naturală de efect. Dimensiunile
lui sunt modeste; numai la periferia lumii greceşti – în Asia Mică templul din
Efes, sau în Sicilia templele din Agrigento şi Selinunte – au fost construite
temple gigantice. Nici statuile nu depăşesc mărimea naturală, cu excepţia cîtorva
“coloşi” – ca cel din Rodos, înalt de 34 m, în bronz; sau statuile ale lui Fidias,
Policlet, etc. Măsura, simplitatea, sobrietatea sunt calităţile fundamentale ale
artei clasice greceşti.
Teatrul grecesc
Teatrul grecesc s-a dezvoltat din cântecele şi dansurile din cadrul
ceremoniilor care aveau loc în cinstea lui Dionysos la Atena. În Atena s-au
compus trei tipuri de piese: tragedia, comedia şi piesele cu satiri; ultimele nu
păreau a fi luate prea în serios, cel puţin în perioada iluminismului grec (450-
400 a.Chr.). Originile tragediei şi ale comediei ateniene sunt incerte. O condiţie
principală se pare că a fost existenţa, timp de secole, a unui cor, care avea un
lider şi care intona un cântec despre un erou legendar; ulterior liderul, în loc să
cânte despre acest erou, a început să-l întruchipeze. Tradiţia aristotelică
defineşte tragedia drept o piesă despre oameni de condiţie superioară, cum ar fi
eroii, regii şi zeii, a căror existenţă fericită suferă o lovitură şi care vorbesc un
limbaj elevat. Este important să se înţeleagă că la începuturile sale teatrul a fost
o formă de ritual religios şi că, deşi a devenit în Atena, în perioada clasică, o
modalitate de relaxare şi distracţie, cu atât mai distractiv cu cât era mai sângeros,
natura sa religioasă a rămas mereu vie în conştiinţa publicului. Din acest motiv
teatrul prezintă caracteristicile universale ale oricărui ritual religios, explicând
relaţia dintre om şi divinitate, dintre om şi lumea materială, violenţa şi originile
acesteia şi încercând să controleze iraţionalul şi lumea materială.
Tragedia, în tradiţia aristotelică, are rolul de a purifica sufletul de "frică şi
milă" – catharsis - un tratament terapeutic al tulburărilor emoţionale prin
empatie cu drama eroului. În sec. al V-lea a.Chr. tragedia a fost dezvoltată de
către trei dintre cei mai mari dramaturgi din istoria teatrului, Eschil, Sofocle şi
Euripide. La fel de celebrat a fost cel mai de seamă reprezentant al vechii
comedii atice, Aristofan. Simplificând definiţia, comedia priveşte oameni
obişnuiţi a căror existenţă suferă o tranziţie de la împrejurări nefavorabile la
împrejurări favorabile şi care vorbesc un limbaj obişnuit. Alţi scriitori care au
dezvoltat acest gen sunt Cratinus şi Eupolis, despre care se cunosc foarte puţine
lucruri. Umorul zgomotos al acestor opere timpurii a fost înlocuit de umorul mai
temperat al "comediei mijlocii" şi în cele din urmă de "noua comedie", care a
fixat forma acestui nou tip de piesă de teatru. Cel mai cunoscut autor din
perioada noii comedii greceşti este Menandru.
Teatrul a fost creat de greci în secolul V a.Chr. S-a născut din serbările
organizate în cinstea zeului Dionis, zeul viţei-de-vie, al vinului şi al veseliei. Un
grup de bărbaţi îl reprezentau pe zeu şi pe însoţitorii săi, satirii, costumaţi cu
blănuri şi coarne de ţap („tragos”), cântând şi dansând în jurul unui altar.
Treptat, din grupul respectiv, numit cor, s-a desprins o persoană, apoi două, mai
multe - actorii - care schimbau replici cu corul.
În timp s-au amenajat locuri speciale pentru reprezentaţiile teatrale
(amfiteatre) şi s-au scris texte speciale interpretate de actori şi cor. Autorii greci
au scris tragedii şi comedii. Cei mai de seamă autori de tragedii au fost Eschil,
Sofocle şi Euripide, iar cel mai important autor de comedii a fost Aristofan.
În ceea ce priveşte creaţia literară a grecilor sunt cunoscute numele a
aproape două mii de scriitori greci antici. Cei mai mari dintre aceşti scriitori sau
gânditori au trăit în epocile arhaică şi clasică. Aristotel scrie în Poetica sa: „Nu
avem ştire de nici un poem asemănător, compus de predecesorii lui Homer, dar
totul indică existenţa mai multora”. Dispariţia întregii literaturi anterioare se
datorează neîndoielnic absenţei unui procedeu adecvat de transcriere.
Majoritatea operelor literare au fost concepute spre a fi ascultate: ele sunt
destinate recitării, cântecului, reprezentării dramatice sau lecturii publice în faţa
unui cerc de ascultători, decât delectării şi cugetării unui cititor solitar.
Epopeia homerică apare dintr-o dată în istorie în forma ei finită. „Iliada”
oglindeşte războiul aheilor împotriva Troiei. Poemul elogiază ceea ce constituie
la greci virtutea supremă: curajul, forţa, onoarea, gloria, sentimentul prieteniei şi
spiritulu de sacrificiu.
Opera lui Hesiod ca şi cea a lui Homer reprezintă un apogeu al genului
epic din perioada arhaică. „Teogonia” descria tradiţiile referitoare la naşterea
zeilor şi la originea lumii. În alt poem „Munci şi zile”, ideea de muncă este axa
centrală. Poezia lirică este foarte variată. Temele tratate se refereau la
preocupările cele mai diverse: imnuri liturgice, cântece sacre, cântece de marş
pentru procesiuni, coruri, pentru dansuri, elegii războinice, cântece de victorie,
cântece de dragoste şi toate sentimentele omului îşi aflau expresia prin
intermediul liricii greceşti.
Majoritatea acestor poeţi n-au supravieţuit decât doar prin fragmente
mutilate. Din mulţimea acestor poeţi, singurul pe care-l putem menţiona este
Pindar (518-428 a.Chr..) numit şi „prinţul poeţilor”.
Tragedia şi comedia au apărut destul de târziu în raport cu celelalte genuri
poetice. “Părintele tragediei greceşti”, Eschil (525-455 a.Chr) a scris – se spune -
90 de tragedii, obţinând de 13 ori laurii victoriei. Faţă de predecesorii săi
(Choirilos, Pratinas, Phrynichos), el a întrodus al doilea actor şi a dezvoltat
dialogul dramatic. Cei trei mari poeţi antici din sec. al V-lea reprezintă pentru
noi întreaga tragedie greacă: Eschil, cel mai vârstnic dintre toţi în prima jumătate
a veacului, Euripide (480-406 a.Chr.), cel mai tânăr în doua, şi Sofocle (496-406
a.Chr.) care a trăit nouăzeci de ani, fiind autor a 123 opere, dintre care ni s-au
păstrat doar 7.
Mai îndepărtată de concepţiile noastre moderne este comedia greacă
clasică. Platon îl aprecia în mod deosebit pe sicilianul Epicharm, primul
comediograf cunoscut (dar de la care nu au rămas decât cîteva fragmente). În
acelaş timp – în sec.V a.Chr. – comedia greacă în formare a primit un impuls de
la serbările câmpeneşti în cinstea lui Dionysos, care se încheiau cu procesiuni
vesele (komoi), cu glume şi cîntece umoristice.
Comedia „veche” este totdeauna o operă de actualitate şi de luptă, căutând
mai ales să stârnească râsul. Dintre cei 40 de autori de comedii din această
epocă, singurul de la care s-au păstrat opera integrale este Aristofan (445-386
a.Chr.).
Istoriografia a început în Grecia cu opera bogată şi larg răspândită a lui
Herodot, relatările precise şi complete ale lui Tucidide şi naraţiunea lui Xenofan.
În cursul acestei scurte perioade a literaturii ateniene au apărut scrieri filosofice
de o profunzime fără precedent: operele lui Platon şi Aristotel au avut un efect
incalculabil asupra gândirii occidentale.
În scrierile sale de tinereţe, Platon (întemeietorul Academiei) a încercat să
transmită spiritul învăţăturilor lui Socrate şi să consemneze cu exactitate
conversaţiile maestrului în dialogurile sale, care rămân principala noastră sursă
de informare cu privire la perioada respectivă. Capodopera dialogurilor de
maturitate ale lui Platon este Republica. Dialogul începe cu o conversaţie a lui
Socrate despre natura justiţiei, dar trece direct la o dezbatere amplă cu privire la
virtuţile dreptăţii, înţelepciunii, curajului şi moderaţiei, aşa cum se manifestă atât
în fiinţele umane individuale, cât şi în societate în ansamblul său. Acest plan al
societăţii sau al persoanei ideale necesită relatări amănunţite despre cunoaşterea
omenească şi despre tipul de programe educaţionale prin care ea poate fi însuşită
atât de bărbaţi, cât şi de femei, şi este surprins prin alegoria peşterii, o imagine
plastică a posibilităţilor vieţii umane.
Despre Aristotel se spune că a scris 150 de tratate filosofice. Cele 30 care
s-au păstrat abordează subiecte extrem de variate, de la biologie şi fizică la etică,
estetică şi politică. Despre multe dintre ele se crede că nu sunt, totuşi, decât
"note de lectură", şi nu tratate complete, cizelate, iar câteva dintre ele se pare că
nu sunt scrise de Aristotel, ci de membri ai şcolii sale.
Retorica greacă, extrem de apreciată în lumea antică, a fost dusă la
perfecţiune în timpurile sale. Printre cei mai apreciaţi oratori se numără
Antiphon, Andocides, Lysias, Isocrates, Isaeus, Lycurgus, Aeschines şi
Demostene, considerat cel mai mare dintre toţi. Se consideră că literatura greacă
clasică ia sfârşit o dată cu moartea lui Aristotel şi a lui Demostene (322 a.Chr.)
Cei mai mari scriitori ai perioadei clasice au anumite caracteristici comune:
economia de cuvinte, expresia directă, subtilitatea raţionamentului şi
preocuparea pentru formă.
cum o concepeau şi o practicau grecii epocii, atribuindu-i o precisă
funcţionalitate civică. Religia grecă a influienţat arta; dar – spre deosebire de
cazul culturii mesopotamiene, egiptene, indiene, mai tîrziu bizantine – fără a o
domina autoritar şi fără a o devia atribuindu-i sensuri mistice.
Ceea ce distinge arta greacă de arta altor culture antice – şi acesta este
marele său titlu de glorie, care a fundamentat şi a influenţat în mod decisive
asupra dezvoltării de mai tîrziu a artei europene – este umanismul său. Umanism
– adică plasarea omului (sau a divinităţii, dar umanizate) în centru interesului.
Căci - “Multe lucruri minunate sunt în lume, dar nimic nu e mai minunat decât
omul” (Sofocle). Subiectul artei nu mai este acum animalul – cum era atît de
frecvent în arta egiptenilor, a asirienilor sau a perşilor. Tema unică a artei a
devenit omul. Imaginea lui este creată de artist nu investită cu un sens simbolic
sau cu o funcţie magică, ci pentru frumuseţea sa proprie. “Omul este măsura
tuturor lucrurilor”: dictonul acesta este însăşi formula artei şi întregii culturi
greceşti. Lumea este privită şi interpretată în raport cu omul: nimic nu-l domină,
nimic nu-l striveşte, - nici divinitatea, nici idea morţii sau gîndul vieţii “de
dincolo”. Totul în el este echilibrat; corpul este în armonie cu spiritual, fără un
conflict ireductibil între Bine şi Rău, între spiritualitae şi viaţa biologică, între
trup şi suflet – acel conflict care în viziunea artistului creştin medieval va
zdruncina unitatea şi armonia fiinţei umane.
Consecinţele semnificative pentru spiritul artei greceşti are şi faptul că
aici arta n-a fost expresia vanităţii şi autoglorificării unui suveran, ca în marile
monarhii ale Egiptului şi Asiei Mici. Astfel primul loc în arhitectură îl deţine
templul; dar templul grec nu caută să se impună prin dimensiuni colosale, ci prin
armonia proporţiilor, perfecţiunea tehnică a construcţiei, frumuseţea unei
ornamentaţii sobre şi plasarea lui într-o ambianţă naturală de efect. Dimensiunile
lui sunt modeste; numai la periferia lumii greceşti – în Asia Mică templul din
Efes, sau în Sicilia templele din Agrigento şi Selinunte – au fost construite
temple gigantice. Nici statuile nu depăşesc mărimea naturală, cu excepţia cîtorva
“coloşi” – ca cel din Rodos, înalt de 34 m, în bronz; sau statuile ale lui Fidias,
Policlet, etc. Măsura, simplitatea, sobrietatea sunt calităţile fundamentale ale
artei clasice greceşti.
Teatrul grecesc
Teatrul grecesc s-a dezvoltat din cântecele şi dansurile din cadrul
ceremoniilor care aveau loc în cinstea lui Dionysos la Atena. În Atena s-au
compus trei tipuri de piese: tragedia, comedia şi piesele cu satiri; ultimele nu
păreau a fi luate prea în serios, cel puţin în perioada iluminismului grec (450-
400 a.Chr.). Originile tragediei şi ale comediei ateniene sunt incerte. O condiţie
principală se pare că a fost existenţa, timp de secole, a unui cor, care avea un
lider şi care intona un cântec despre un erou legendar; ulterior liderul, în loc să
cânte despre acest erou, a început să-l întruchipeze. Tradiţia aristotelică
defineşte tragedia drept o piesă despre oameni de condiţie superioară, cum ar fi
eroii, regii şi zeii, a căror existenţă fericită suferă o lovitură şi care vorbesc un
limbaj elevat. Este important să se înţeleagă că la începuturile sale teatrul a fost
o formă de ritual religios şi că, deşi a devenit în Atena, în perioada clasică, o
modalitate de relaxare şi distracţie, cu atât mai distractiv cu cât era mai sângeros,
natura sa religioasă a rămas mereu vie în conştiinţa publicului. Din acest motiv
teatrul prezintă caracteristicile universale ale oricărui ritual religios, explicând
relaţia dintre om şi divinitate, dintre om şi lumea materială, violenţa şi originile
acesteia şi încercând să controleze iraţionalul şi lumea materială.
Tragedia, în tradiţia aristotelică, are rolul de a purifica sufletul de "frică şi
milă" – catharsis - un tratament terapeutic al tulburărilor emoţionale prin
empatie cu drama eroului. În sec. al V-lea a.Chr. tragedia a fost dezvoltată de
către trei dintre cei mai mari dramaturgi din istoria teatrului, Eschil, Sofocle şi
Euripide. La fel de celebrat a fost cel mai de seamă reprezentant al vechii
comedii atice, Aristofan. Simplificând definiţia, comedia priveşte oameni
obişnuiţi a căror existenţă suferă o tranziţie de la împrejurări nefavorabile la
împrejurări favorabile şi care vorbesc un limbaj obişnuit. Alţi scriitori care au
dezvoltat acest gen sunt Cratinus şi Eupolis, despre care se cunosc foarte puţine
lucruri. Umorul zgomotos al acestor opere timpurii a fost înlocuit de umorul mai
temperat al "comediei mijlocii" şi în cele din urmă de "noua comedie", care a
fixat forma acestui nou tip de piesă de teatru. Cel mai cunoscut autor din
perioada noii comedii greceşti este Menandru.
Teatrul a fost creat de greci în secolul V a.Chr. S-a născut din serbările
organizate în cinstea zeului Dionis, zeul viţei-de-vie, al vinului şi al veseliei. Un
grup de bărbaţi îl reprezentau pe zeu şi pe însoţitorii săi, satirii, costumaţi cu
blănuri şi coarne de ţap („tragos”), cântând şi dansând în jurul unui altar.
Treptat, din grupul respectiv, numit cor, s-a desprins o persoană, apoi două, mai
multe - actorii - care schimbau replici cu corul.
În timp s-au amenajat locuri speciale pentru reprezentaţiile teatrale
(amfiteatre) şi s-au scris texte speciale interpretate de actori şi cor. Autorii greci
au scris tragedii şi comedii. Cei mai de seamă autori de tragedii au fost Eschil,
Sofocle şi Euripide, iar cel mai important autor de comedii a fost Aristofan.
În ceea ce priveşte creaţia literară a grecilor sunt cunoscute numele a
aproape două mii de scriitori greci antici. Cei mai mari dintre aceşti scriitori sau
gânditori au trăit în epocile arhaică şi clasică. Aristotel scrie în Poetica sa: „Nu
avem ştire de nici un poem asemănător, compus de predecesorii lui Homer, dar
totul indică existenţa mai multora”. Dispariţia întregii literaturi anterioare se
datorează neîndoielnic absenţei unui procedeu adecvat de transcriere.
Majoritatea operelor literare au fost concepute spre a fi ascultate: ele sunt
destinate recitării, cântecului, reprezentării dramatice sau lecturii publice în faţa
unui cerc de ascultători, decât delectării şi cugetării unui cititor solitar.
Epopeia homerică apare dintr-o dată în istorie în forma ei finită. „Iliada”
oglindeşte războiul aheilor împotriva Troiei. Poemul elogiază ceea ce constituie
la greci virtutea supremă: curajul, forţa, onoarea, gloria, sentimentul prieteniei şi
spiritulu de sacrificiu.
Opera lui Hesiod ca şi cea a lui Homer reprezintă un apogeu al genului
epic din perioada arhaică. „Teogonia” descria tradiţiile referitoare la naşterea
zeilor şi la originea lumii. În alt poem „Munci şi zile”, ideea de muncă este axa
centrală. Poezia lirică este foarte variată. Temele tratate se refereau la
preocupările cele mai diverse: imnuri liturgice, cântece sacre, cântece de marş
pentru procesiuni, coruri, pentru dansuri, elegii războinice, cântece de victorie,
cântece de dragoste şi toate sentimentele omului îşi aflau expresia prin
intermediul liricii greceşti.
Majoritatea acestor poeţi n-au supravieţuit decât doar prin fragmente
mutilate. Din mulţimea acestor poeţi, singurul pe care-l putem menţiona este
Pindar (518-428 a.Chr..) numit şi „prinţul poeţilor”.
Tragedia şi comedia au apărut destul de târziu în raport cu celelalte genuri
poetice. “Părintele tragediei greceşti”, Eschil (525-455 a.Chr) a scris – se spune -
90 de tragedii, obţinând de 13 ori laurii victoriei. Faţă de predecesorii săi
(Choirilos, Pratinas, Phrynichos), el a întrodus al doilea actor şi a dezvoltat
dialogul dramatic. Cei trei mari poeţi antici din sec. al V-lea reprezintă pentru
noi întreaga tragedie greacă: Eschil, cel mai vârstnic dintre toţi în prima jumătate
a veacului, Euripide (480-406 a.Chr.), cel mai tânăr în doua, şi Sofocle (496-406
a.Chr.) care a trăit nouăzeci de ani, fiind autor a 123 opere, dintre care ni s-au
păstrat doar 7.
Mai îndepărtată de concepţiile noastre moderne este comedia greacă
clasică. Platon îl aprecia în mod deosebit pe sicilianul Epicharm, primul
comediograf cunoscut (dar de la care nu au rămas decât cîteva fragmente). În
acelaş timp – în sec.V a.Chr. – comedia greacă în formare a primit un impuls de
la serbările câmpeneşti în cinstea lui Dionysos, care se încheiau cu procesiuni
vesele (komoi), cu glume şi cîntece umoristice.
Comedia „veche” este totdeauna o operă de actualitate şi de luptă, căutând
mai ales să stârnească râsul. Dintre cei 40 de autori de comedii din această
epocă, singurul de la care s-au păstrat opera integrale este Aristofan (445-386
a.Chr.).
Istoriografia a început în Grecia cu opera bogată şi larg răspândită a lui
Herodot, relatările precise şi complete ale lui Tucidide şi naraţiunea lui Xenofan.
În cursul acestei scurte perioade a literaturii ateniene au apărut scrieri filosofice
de o profunzime fără precedent: operele lui Platon şi Aristotel au avut un efect
incalculabil asupra gândirii occidentale.
În scrierile sale de tinereţe, Platon (întemeietorul Academiei) a încercat să
transmită spiritul învăţăturilor lui Socrate şi să consemneze cu exactitate
conversaţiile maestrului în dialogurile sale, care rămân principala noastră sursă
de informare cu privire la perioada respectivă. Capodopera dialogurilor de
maturitate ale lui Platon este Republica. Dialogul începe cu o conversaţie a lui
Socrate despre natura justiţiei, dar trece direct la o dezbatere amplă cu privire la
virtuţile dreptăţii, înţelepciunii, curajului şi moderaţiei, aşa cum se manifestă atât
în fiinţele umane individuale, cât şi în societate în ansamblul său. Acest plan al
societăţii sau al persoanei ideale necesită relatări amănunţite despre cunoaşterea
omenească şi despre tipul de programe educaţionale prin care ea poate fi însuşită
atât de bărbaţi, cât şi de femei, şi este surprins prin alegoria peşterii, o imagine
plastică a posibilităţilor vieţii umane.
Despre Aristotel se spune că a scris 150 de tratate filosofice. Cele 30 care
s-au păstrat abordează subiecte extrem de variate, de la biologie şi fizică la etică,
estetică şi politică. Despre multe dintre ele se crede că nu sunt, totuşi, decât
"note de lectură", şi nu tratate complete, cizelate, iar câteva dintre ele se pare că
nu sunt scrise de Aristotel, ci de membri ai şcolii sale.
Retorica greacă, extrem de apreciată în lumea antică, a fost dusă la
perfecţiune în timpurile sale. Printre cei mai apreciaţi oratori se numără
Antiphon, Andocides, Lysias, Isocrates, Isaeus, Lycurgus, Aeschines şi
Demostene, considerat cel mai mare dintre toţi. Se consideră că literatura greacă
clasică ia sfârşit o dată cu moartea lui Aristotel şi a lui Demostene (322 a.Chr.)
Cei mai mari scriitori ai perioadei clasice au anumite caracteristici comune:
economia de cuvinte, expresia directă, subtilitatea raţionamentului şi
preocuparea pentru formă.
Aristofan, dramaturg
Platon, filosof
Următoarea perioadă a literaturii greceşti a atins apogeul în Alexandria
elenistică, unde au scris şi au predat un mare număr de filosofi, dramaturgi,
poeţi, istorici şi bibliotecari. Apar noi genuri, precum poezia bucolică, şi noi
ediţii erudite ale operelor clasicilor din perioadele anterioare. Poeziile lui
Callimachus, "Bucolicele" lui Theocrit şi epopeea lui Apollonius Rhodius sunt
recunoscute ca opere importante ale literaturii universale. Producţia literară la
momentul la care romanii preiau controlul asupra zonei mediteraneene este
enormă, un amestec eterogen, de la sublim la pedant şi emfatic. O mare parte din
scrierile acestei perioade s-au pierdut. În urma cuceririi Greciei de către romani,
gândirea şi cultura greacă, predate pe scară largă în rândurile aristocraţiei
romane de către sclavii-profesori au exercitat o influenţă considerabilă în lumea
romană. Printre cei mai mari scriitori ai acestei perioade se numără istoricii
Polybius, Josephus şi Dio Cassius, biograful Plutarh, filosofii Philo şi Dio
Chrysostom şi autorul de romane Lucian. O mare operă romană scrisă sub
influenţa greacă au fost meditaţiile filosofice ale lui Marcus Aurelius. Odată cu
răspândirea creştinismului, lieratura greacă ia o nouă întorsătură, după cum o
atestă numeroase scrieri ale Părinţilor Bisericii. Religia domină literatura
Imperiului Bizantin şi contituie sursa unui bogat tezaur scris, în general
necunoscut în Occident. Excepţii notabile sunt operele unor istorici precum
Procopiu, Anna Comnena, George Acropolita, Împăratul Ioan al VI-lea şi ale
unor autori de antologii, Photius.
Comentarii
Trimiteți un comentariu