4.3.Arta indiană.

Nu este surprinzător faptul că la primul său contact cu spectacolul artei
indiene, privitorul european rămâne eventual dezorientat, fără a o înţelege, fără a
găsi calea de comunicare cu această artă. Dar această dificultate este înlăturată după
ce a aflat care sunt criteriile estetice ale artistului şi ale omului indian. Pentru indian
arta a fost dăruită oamenilor de divinitate spre a înveşmânta adevărul. Arta, deci, nu
este un scop în sine, ci un mijloc pus în serviciul sacrei cunoaşteri şi este prea puţin
spus că arta “reprezintă” Universul, ea îl reface, îl reconstruieşte printr-o analogie...
Deci, la baza esteticii stau două principii: re-crearea Universului, manifestat
preponderent în artele plastice şi stabilirea contactului emoţional între individ şi
legile universului, apărut mai mult în muzică, dans şi poezie. Artistul indian nu
creează „opere de artă”, ci modele spirituale, imagini care trebuie interiorizate prin
meditaţie, şi a căror acţiune asupra omului nu îl conduce la emoţia estetică, ci la un
sentiment de împăcare şi desăvârşire, punct de pornire către o ascensiune spirituală.
(M.Eliade)
După cum filosofia indiană nu are ca motiv principal cunoaşterea şi
interpretarea naturii (ca cea greacă), tot astfel nici arta indiană nu caută să realizeze
numaidecât „asemănarea” cu lumea fizică. Conceptul de „realism” are, în indian, o
accepţiune diferită de cea pe care i-o dăm noi. Pentru artistul indian, ca şi pentru cel
chinez, obiectul material pe care-l reproduce, obiectul vizibil, serveşte doar pentru
a-i comunica privitorului adevărul invizibil, adevărul spiritului. Arta indiană este o
artă simbolică şi o artă de sugestie. Este, fundamental, o artă sacră, însă imaginea
zeităţii nu este un idol sau un fetiş.
Nu reprezintă ceva care urmează să fie confundat cu însăşi divinitatea, ci
imaginea rămâne doar un instrument, un suport material, vizibil, un ajutor oferit
omului spre a se putea apropia de zeul pe care îl reprezintă imaginea. Este şi cale
spre a ajunge mai uşor la divinitate, respectând tradiţia religioasă.
Ceea ce nu înseamnă însă, că arta indiană n-ar avea şi deschideri spre profan.
E adevărat, că subiectul scenei realizate de artist este religios şi are o finalitate
teologică, convingând despre un „adevăr” predicat de religie. Dar detaliile scenei
sunt atât de adevărate şi precise, încât totodată reconstruiesc şi un moment din
natură, din viaţa publică sau privată a vremii; subiectele par în acest caz a fi luate
direct din viaţa cotidiană, zeiţele reprezentate au în esenţă un aspect uman.
Totuşi artistul nu ţine să copieze natura, deşi formele anatomice, umane sau
animale sunt redate exact din natură, el doar le selectează potrivit unei scheme
ideale. Artistul fiind şi un filosof, creează, alături de natură, setea de viaţă şi de
creştere, exprimându-i ritmul formelor şi volumelor, ritm care trădează o energie ce
circulă pe dinăuntru – şi care-i comunică operei sale „o dinamică uimitoare” şi „o
mişcare armonioasă” (M. Eliade).
Artistul indian nu ţine să creeze opere „originale”, “individualismul”
artistului european, „originalitatea”, „inovaţia”, sunt ambiţii practic necunoscute
aici. Expresia personalităţii artistului nu are pentru indian o valoare artistică.
Artistul indian caută să respecte o anumită tradiţie, în care se simte profund
integrat. Căci el trebuie să reprezinte un concept care în dispută se referă la forţa,
frumuseţea şi perfecţiunea divinităţii respective. Ca atare, el va practica o artă
figurativă, va surprima anumite detalii – oase, articulaţii, închieturi, glezne – pentru
a le sugera prin linii pure şi prin curbe frumoase, fapt ce va duce la o mare
simplitate a formelor.
Nu face, deci, o artă „realistă”, ci o artă simbolică şi o artă de sugestie.
Astfel, formele opulente ale trupurilor femenine, cu sâni generoşi şi şolduri
voluminoase, vor fi receptate de privitorul indian ca un simbol al forţei generatoare
a naturii şi ca un simbol al maternităţii.
Artistul indian nu cunoaşte perspectiva, proporţiile figurilor reprezentate nu
corespund proporţiilor naturale. Adeseori dimensiunea corpului uman este mult mai
mare decât cea a corpului unui elefant. Spectatorul european ar prefera crearea unei
armonii şi simetrii, al calmului şi echilibrului, pe când privitorului indian invazia
sutelor de statui, de coloane, de basoreliefuri, de nenumărate ornamente vegetale şi
animale, care acoperă întreg corpul unui templu, îi sugerează însăşi forţa şi
copleşirea a formelor infinite ale naturii şi vieţii.
Artistul încarcă şi umple orice spaţiu gol cu figuri şi elemente, reducându-le
dimensiunile, aglomerează într-una, pentru că are multe de spus. Are vocaţia de
povestitor, calitate constantă a artei indiene. În procesul naraţiunii elementul sacru
impregnează reprezentarea vieţii cotidiene. Elementul miraculos îi apare indianului
cât se poate de natural, penetrează întregul Univers. Existenţa ultimă a întregului
Univers este unică, întrucât fiinţa omenească este supusă unei continui reîncarnări,
traversând toate regnurile: animal, vegetal şi mineral. Prin trecute sau viitoare
transmigrări rezultă această identitate de esenţă om - vieţuitoare – plantă - rocă. De
aici, şi complexitatea artei sale: „..arta indiană are ceva din caracterul vag al şcolii
egiptene, din saturaţia religioasă a goticului, din surprinzătoarea libertate a artei
greceşti şi din sinceritatea şi convingătoarea expresivitate a artei primitive”
(O.Gangoly).