10.5.Arta renascentistă.

Renaşterea se caracterizează prin eliberarea spirituală a omului de sub
tutela dogmelor religioase, regăsirea lui, imitarea naturii fireşti şi atenţie sporită
faţă de psihologia umană, acest lucru fiind propriu tuturor formelor culturii
artistice.
Tot mai des în literatură se folosesc limbile naţionale. Prima operă mare,
care anunţă începutul epocii Renaşterii este „Divina comedie” de Dante Aligheri
(1265-1321). Petrarca şi F.Viion, sunt apreciaţi drept primii poeţi lirici moderni,
iar G. Boccacio - creatorul nuvelei moderne.
Printre cele mai valoroase şi reprezentative monumente literar-artistice ale
epocii, se cer menţionate „Don Quijote” de M.Cervantes, dramele lui
Shakespeare „Richard al III-lea”, „Hamlet”, „Otello”, „Romeo şi Julieta”,etc. –
lucrări care oglindesc momente dramatice ale istoriei omenirii, perioade dificile
din istoria Angliei, scene din viaţa cotodiană.
Pentru Renaşterea timpurie era caracteristică nuvela, mai ales cea comică:
avea un caracter antifeudal şi anticlerical, punând în valoare personalitatea liberă
de prejudicii şi superstiţii. La fel şi poemul eroic cunoaşte o dezvoltare
deosebită.
Renovarea genului epic se face mai ales prin intermediul romanului.
Apare romanul pastoral şi cavaleresc, ca o formă de evadare din viaţa reală. Cea
mai profundă creaţie epică realistă este romanul „Don Quijote”, în care e
zugrăvită natura umană în toată profunzimea ei şi reflectă secvenţe din viaţa
socială a Spaniei din sec. XIV-lea.
Apogeul literaturii Renascentiste în Anglia o constituie creaţia lui W.
Shakespeare (1564-1616). Moştenirea lui literară este extrem de bogată şi
valoroasă, a scris 37 piese, o culegere bogată în sonete (peste 150). Este şi un
autor remarcant de comedii şi tragedii. Fără îndoială, el este şi cel mai mare
dramaturg al epocii Renaşterii, creaţiile căruia rămân până azi adevărate pierle
în literatura universală. Epoca Renaşterii este şi perioada de naştere a genurilor
literare precum eseul şi utopia.
Teatrul în epoca Renaşterii - ca de altfel şi alte forme ale artei, era un
mijloc important de luptă socială împotriva ideologiei feudale. Este important de
menţionat, că începe profesionalizarea teatrului, ia naştere dramaturgia şi teoria
artei actoriceşti. Apar primele construcţii arhitecturale destinate teatrului. Astfel,
teatrul a cunoscut o dezvoltare înaltă în Italia, Spania şi Anglia.
Artele - arhitectura, sculptura, pictura, - au atins un succes colosal, mai
ales în Italia. Acest succes se datorează şi înaltei dezvoltări economice a oraşelor
iteliene. În oraşe precum Veneţia, Florenţa, Jenova, Milan, Roma, Verona etc. se
construiesc palate luxoase, iar arhitecţii F.Brunellesco, Leon – Batista Aliberti,
Sansovino, ş.a. devin renumiţi în toată lumea.
Sculptura în sec.XV-lea se separă de arhitectură şi devine domeniu
independent. Cel mai renumit sculptor este considerat Michelangelo, fiind în
acelaşi timp un pictor şi arhitect iscusit.
Succese importante au loc în domeniul picturii. Arta portretului a fost
dezvoltată de către Leonardo da Vinci, Tiziano, având printre operele sale
compoziţii cu tematică religioasă şi mitologică.

Pieta, Moise, David, Michelangelo

În artele plastice Renascentiste, paralel cu motivele religioase

împrumutate din Biblie, sunt prezente şi teme cu un caracter laic pronunţat.

Pictorii tind spre naturaleţe, însuşesc perspectiva, plasticitatea formei şi

proporţiile anatomice ale omului. Portretul şi peisajul devin genuri

independente. Pictura monumentală şi sculptura capătă o deosebită amploare.

Astfel, ca rezultat al căutărilor creative artistice şi ştiinţifice se afirmă o artă

deosebită, specifică perioadei, care exprimă forţa şi frumuseţea spirituală a

omului.

Cina cea de taină, Leonardo da Vinci

Arhitectura în epoca Renaşterii capătă noi conţinuturi, utilizând principiile

fundamentale şi formele clasice ale antichităţii. Procedeele compoziţionale ale

antichităţii au fost canonizate în clasicism - stil şi curent artistic în literatură şi

artă, care consideră moştenirea antică greco-romană normă şi model ideal.

Pentru arhitectura clasică sunt caracteristice echilibrul şi simetria

compoziţională, sobrietatea proporţiilor şi a decorului, aplicarea ordinelor

arhitectonice antice.

 Brunelleschi,

cupola Domului din Milano;

Michelangelo,

catedrala Sf. Petru din Roma

Un loc primordial în arhitectura Renaşterii l-au ocupat construcţiile laice,

clădirile administrative, palatele, casele urbane. Sunt folosite elemente ale

ordinelor arhitectonice greceşti - arcadele semicirculare, coloanele, bolţile,

cupolele. Construcţiile arhitecturale ale acestei epoci captivează prin

monumentalitate, claritate, echilibru şi armonia ansamblului propriu

clasicismului.

O dezvoltare vertiginoasă în epoca Renaşterii cunoaşte muzica, mai ales

genurile muzicale laice, cum sunt frotolele, canţonetele, vilanelele (în Italia),

cântecul polifonic – şansonul (în Franţa), romansero (în Spania), baladele (în

Anglia) – care se caracterizau prin conţinutul umanist, expresivitate pitorească,

influenţă vădită a muzicii populare. Apare aşa numitul „stil sever” al polifoniei,

considerat şi până azi o treaptă valoroasă în istoria artei muzicale. Apar şcoli

muzicale polifonice naţionale. Melodiile devin fluide, cantabile, bazate pe

însuşirea muzicii populare.

Imnurile protestante cehe, germane, franceze, poloneze, mobilizează

mişcările sociale din această perioadă. Prin contribuţia unui şir de muzicieni

iscusiţi se dezvoltă muzica instrumentală.

Se înregistrează, de asemenea, realizări în domeniul teoriei şi esteticii

muzicale, se efectuează studii referitoare la notaţia muzicală, alteraţia modurilor,

transpoziţie, polifonie, acordajul instrumentelor, despre care ne vorbesc lucrările

lui Glareanus, J. Tarlino.

Schimbări se produc şi în domeniul scrisului muzical. Odată cu apariţia

notelor muzicale este asigurată o citire şi interpretare clară şi calitativă a

melodiilor, care sună concomitent, determinând atât înălţimea, cât şi durata

ritmică a fiecărei note componente a liniilor melodice. În a doua jumătate a sec.

al XV-lea apare primul în istorie dicţionar muzical „Tălmăcirea termenilor

muzicali”, întocmit de teoreticianul flamand Ioan Tinctrois. Aceasta este prima

încercare de a sistematiza cunoştinţele din teoria muzicală, de a generaliza şi

prelucra teoriile existente pînă la moment.

Renaştere este şi epoca de apogeu în dezvoltarea diferitor meşteşugării,

printre care şi cea de confecţionare a instrumentelor muzicale. Pentru prima dată

în istoria omenirii putem vorbi de meşteri precum Guarneri şi Stradivari. Din a

doua jumătate a sec. al XVI-lea a ajuns până la noi numele primului viorist

italian vestit Giovanni Battista Giacomelli. Devine cunoscută şi arta muzicală de

orgă pe care au promovat-o instrumentişti iscusiţi precum Villaert, Gabrielli,

Cavazzoni ş.a