7.5.Arta romană.
Cultura artistică în Roma antică se dezvolta vertiginos, înregistrând
succese incontenstabile, mai ales în aşa domenii ca literatura artistică, teatrul,
arhitectura, sculptura. Este interesant de observat, că în această perioadă circul
apare şi se statorniceşte ca gen de artă desinestătătoare.
Apreciind la general dezvoltarea literaturii artistice în epoca antică
romană timpurie vom observa că izvoare, sau opere concentrate nu s-au păstrat.
Prima treaptă de la arta artistică orală (de obicei folclor) la literatura scrisă se
întreprinde la hotarele sec.IV-III a. Chr., de către Apius Claudius (consul), care a
înscris şi prelucrat o culegere de maxime, aforisme cu aspect estetico-moral în
versuri.
În sec.III-II a.Chr., literatura romană însuşeşte toate genurile literare ale
literaturii: epic, liric şi dramatic. Primul poet roman a fost Titus Livius Andronic
(de origine grec) care a tradus în latină tragediile lui Sofocle şi Euripide. Tot el a
făcut şi traducerea „Odiseei”, prima în istoria literaturii europene operă tradusă.
Anul 240 a.Chr., pe bună dreptate se consideră anul naşterii literaturii romane.
Fondatori ai dramaturgiei romane au fost Nivius din Campania şi Plant
(Titus Mertius), care compunea tragedii şi comedii după forme greceşti, iar după
conţinut romane, adică bazate pe material selectat din istoria romanilor. Acelaşi
Nivius s-a manifestat şi în genul liric, fiind autorul lucrării „Războiului Punic”,
la care a participat personal ca ostaş.
În sec.I a.Chr., cultura romană a însuşit în mod difinitiv cultura grecească
şi aceasta a devenit baza înfloririi literaturii romane. Culrura romană a eşit din
cadrul cercurilor artistice, răspândindu-se în mijlocul cetăţilor liberi (sclavii erau
excluşi din cultură complet) prin intermediul dialogurilor şi tratatelor filosofice
populare, a şcolilor retorice. Figura centrală în arta retorică era Cicerone, care a
făcut foarte mult pentru elaborarea tuturor nuanţelor stilului prozaic, apreciat ca
„secol de aur al prozei romane”. Cicerone M.Tulius (180-43 a.Chr.) este apreciat
ca eminent orator, scriitor şi activist politic. El lansează ideile educării unui om
cult, care, în viziunea lui, include cultura filosofică, concepută ca mijloc de
perfecţionare individuală (şlefuieşte gândirea, antrenează memoria) şi retorica
(ca mijloc de influenţă socială). Cicerone s-a bucurat de o mare popularitate la
scriitorii epocii Renaşterii.
În perioada stabilirii Imperiului (a doua jumătate a sec.I a.Chr.) apogeul
înfloririi a atins-o poezia. „Seculum Augustum” – secolul lui August a fost
secolul de aur al poeziei romane. Caius Octavianus (63 a.Chr.– 14 p.Chr.., care
devenind împărat roman) este considerat un mare ocrotitor al literaturii, artei şi
ştiinţei. Exponenţi ai literaturii epocii lui Octavian August, au devenit Vergilius
( Publius Vergilius Maron – 70-19 a.Chr.) şi Horaţius (Cuintus Horaţius Flance
– 65-8 a.Chr.) aceştea credeau cu toată sinceritatea şi profunzimea sufletului în
întoarcerea la putere şi eroismul strămoşilor, la obiceiurile şi moravurile vechilor
romani.
Deja în lucrarea sa artistică „Bucolice” aparţinând lui Vergilius este
exprimată ideea, că instaurarea principatului oferă plugarului italian speranţa la
o muncă paşnică şi liniştită, la întâlnirea păturii de ţărani mici şi mijlocii,
sprijinul social larg al orânduirii politice noi, ce era un element inportant al
ideologiei de stat al elitei dominante, unite în jurul lui August. În poemul
didactic din patru cărţi „Georgicele”, el cântă munca ţărănească şi viaţa bună şi
frumoasă de la stat din Italia veche. În poemul eroic „Eneida”, poetul încearcă să
exprime autoconştiinţa poporului, sentimentul de comunicare istorică a acestuia.
Eposul eroic în timp apare a fi o prelungire în versuri a „Iliadei” şi „Odiseei” lui
Homer. Creaţia lui Vergilius reprezenta un fenomen profund original, stâns legat
cu pământul Italiei care i-a dat naştere.
Un alt mare poet al „Veacului lui Augustin” a fost Horaţiu, care,
asemenea lui Vergilius, a salutat cu entuziasm epoca nouă, care a adus
concetăţenilor pace, stabilitate şi speranţe la renaşterea „moravurilor vechi
bune” şi fosta putere a statului. Poetul răspundea cu bucurie la victoriile lui
August, proslăvea legile noi, elogia şi lauda renaşterea oficială a moralei vechi
romane.
Horaţiu şi-a început calea de creaţie cu „Satirele” şi „Enodurile”, unde
descrie, redă tabloul larg al viciilor sociale, dar fără concluzii, mărginindu-se
doar cu atacuri sarcastice, usturătoare la adresa unor eroi negativi – oameni
neplătiţi, dar neatingând persoane concrete supuse, adică de ranguri mai înalte.
Versurile lui sunt pline de meditări filosofice despre necesitatea autoeducaţiei
morale a omului. Apogeul creaţiei lui Horaţiu constituie „Odele”, care includ
patru cărţi, prin care autorul se dovedeşte a fi moştenitor legitim al liricii antice
greceşti. În „Ode” este cântată dragostea, ospăţurile prieteneşti, farmecul vieţii
izolate, biruinţa raţiunii asupra morţii, şi în acelaşi timp – reuşitele armelor
romane, măreţia cultelor religioase vechi, veşnicia poeziei însăşi.
Ultimul ciclu de poezii al poetului, numit „Mesaje” – conţine cugetările
lui filosofice despre destinul poetului şi originea poeziei. În a doua carte
cunoscută cu numirea „Ştiinţa poeziei”, se arată că cunoaştera vieţii, instruirea
multilaterală şi munca cu migală asupra fiecărui cuvînt, fiecărui rând – fără toate
acestea poezia perfectă, armonioasă e imposibilă. Aceasta este porunca clasică al
lui Horaţiu, lăsată tuturor generaţiilor următoare.
Unul din genurile literare însuşite de poeţi romani de la greci în a doua
jumătate a sec.I a.Chr. au fost elegiile de dragoste – mânuite de Hneus Cornelius
şi Albius Tibul şi care au atins apogeul în creaţia lui Pubilius Ovidius Nazon (43
a.Chr. – 17 a.Chr.) – neîntrecut în rândul elegiştilor romani prin talentul său şi
diapazonul tematicii dragostei („Arta iubirii”) pentru tineri, lucru, care a venit în
contradicţie cu tendinţele politico- moralizatoare ale lui August şi din cauza
cărora a fost în anul 8 p.Chr., exilat pe malul Mării Negre în oraşul Tomis
(astăzi or.Constanţa în România) de unde a scris o mulţime de elegii, pătrunse
de adâncă tristeţe şi dor de locurile natale.
În epoca imperiului a apărut romanul – un nou gen literar, care era destul
de popular. Deja în sec.II a.Chr. Aristidel din Milet a acumulat într-un tot întreg
şi a prelucrat în „Istoriile lui Milet” folclorul eroic local, care peste vre-o zece
ani au fost au fost traduse din greacă în latină şi a avut mare succes la romani.
Însă primul roman a fost scris de Luţiu Apuleius în sec.II p.Chr., cu denumirea
de „Măgarul de aur” (altă numire – „Metamorfoze”) – în care se îmbină
descrierea traiului cu povestea şi alegorismul mistic.
Mai târziu, în sec.II-III p.Chr. nu s-a manifestat personalităţi de talia lui
Vergiliu, Horaţius sau Ovidiu. În sec.IV-V pe prim plan avansează literatura
creştină: imnuri, rugăciuni, spovedanii, iar spre sfârşitul sec.VI tradiţiile literare
antice atît romane precum şi cele greceşti slăbesc tot mai mult, apoi - apun.
Apariţia teatrului în Roma e egală cu sărbătoarea strânsului roadei,
participanţii cărora intrpretau cântece de glumă, cântece în formă de dialog.
Aceste începuturi de artă dramatică şi-au găsit continuarea
Aproximativ în anul 300 a.Chr., a apărut comedia populară (atelană), iar
spre sfârşitul sec. III a.Chr. – mimica (măiestriea de a exprima diferite
sentimente prin gesturi sau prin expresia feţii). Autorii cu renume au fost Gneius
Nevius (tragedia), Cecilius Staţiu, Plaut, Terenţiu (comedia).
Reprezentaţiile teatrale se organizau în timpul sărbătorilor anuale de stat:
la jocurile Romane (septembrie), Plebeice (noiembrie), Megalaisene (aprilie),
Floreliene (aprilie-mai), Apolonice (iulie). La început reprezentaţiile se
petreceau lângă templul zeităţii, în onoarea cărora se organizau jocurile, iar mai
târziu – în încăperile teatrelor. Primul teatru, construit din piatră, a fost înălţat de
Pompeius în anii 55-52 a.Chr.
Actorii romani proveneau de obicei din sclavi sau sclavi eliberaţi. Spre
sfârşitul perioadei republicane îndeosebi s-a evidenţiat renumitul actor tragic şi
fabulist – Ezop.
În perioada împeriului reprezentările teatrale aveau loc mai des, dar aveau
de obicei un caracter distactiv de masă. O popularitate şi mai mare aveau
reprezentaţiile de circ şi luptele de gladiatori, care se organizau şi se desfăşurau
în Coliseum, în amfiteatrele dramatice.
După căderea statelor Greceşti din sec.I a.Chr., însemnătatea primordială
în lumea antică o capătă arta romană. Absorbind foarte mult din realizările artei
greceşti, arta romană le-a întruchipat în practică artistică a statului imens
Roman. În umanismul artei greceşti romanii au întrodus trăsături mai raţionale
de interpretare a lumii. Particularităţile percepţiei mai raţionale a realităţii de
către romani sunt exprimate în versuri (realism acut şi aspru), care a şi devenit
baza artei romane, păstrând fundamentul artei antice greceşti. Dacă în cultura
grecească cetăţeanul se simţea o parte componentă a societăţii şi unitatea
intereselor personale şi obşteşti erau după cuvintele unui clasic „formă liberă şi
naturală a activităţii cetăţeneşti”, apoi în statul Roman cu sistemul său aspru de
conducere este permisă violenţa, aplicată nu numai asupra sclavilor, dar şi
asupra oamenilor liberi.
În arta romană din perioada clasică rolul primordial îl are arhitectura,
monumentele căreia şi astăzi rămân uimitoare şi încântătoare. În arhitectură
locul de bază aparţinea construcţiilor obşteşti, calculate pentru un număr enorm
de oameni, semnificând măreţia şi puterea statului. În toată lumea antică
arhitectura romană n-are egali după gradul artei inginereşti, diversitatea de
edificii, bogăţia formelor compoziţionale şi amploarea construcţiilor.
Viaţa obştească se desfăşura la forum, care servea drept centru al vieţii
comerciale a imperiului, arenă a activităţii politice, al adunărilor populare, loc,
unde se sărbătoreau biruinţele militare. În ansamblul arhitectural intrau temple,
bazilici, dughene şi prăvălii ale negustorilor. Pieţile se împodobeau cu statuile
cetăţilor celebri, fruntaşii politici şi militari şi erau înconjurate de coloane.
Forumul cel mai vechi în Roma era considerat forumul republican
Romanus (sec.VI a.Chr.), la care se întâlneau toate drumurile (străzile) oraşului.
Mai târziu, lângă el s-au construit Forumul lui Cezar, al împăraţilor August,
Nerva, Traian şi altora. Mai departe de forumuri se constituiau edificii şi pentru
alte destinaţii, spre exemplu: lângă forumul lui Cezar se afla templul zeiţei
Venera.
Spre sfârşitul perioadei republicane oraşul a început să se înfrumuseţeze
cu marmură, care se folosea mai des ca material de construcţie. Primele edificii
de marmură au fost templele Saturn şi al Sfântului Iulian şi o bazilică.
În anii 70-90 a fost construit cel mai mare amfiteatru din Roma antică –
renumitul Coliseu, care avea 56 mii locuri. Construită în formă de elipsă, arena
era înconjurată de un perete, după care concentric erau amplasate locurile
spectatorilor: avea 4 etaje, sau niveluri, o înălţime de 48.5 metri. Secolul II-lea
este numit „veacul de aur” al arhitecturii romane. În această perioadă este
construit cel mai mare ansamblul arhitectural al Romei antice (arhitector
Apolodor Damaschin) – forumul împăratului Traian, care se deosebea nu numai
prin dimensiuni şi compoziţii variate, dar prin bogăţia amenajării. O altă operă
strălucită a lui Apolodor Damaschin – locul înmormântării celor mai merituoşi
militari ai Imperiului Roman – Panteonul (a.125); alt exemplu este „Templul
tuturor zeilor”, reconstruit dintr-un bazin rotund, acoperit cu o cupolă sferică ce
avea un diametru de 43.2 metri, care concura cu Coliseum. Putem afirma că
acesta este unul din cele mai frumoase monumente arhitecturale ale antichităţii.
Avântul construcţiilor în sec.I-II avea loc nu numai în Roma, ci şi în alte
oraşe ale Italiei şi în provincii. O dezvoltare prodigioasă a domeniului este
remarcată în perioada domniei împăratului Andrian, care a construit multe
drumuri noi, poduri, teatre, apeducte şi chiar oraşe întregi.
În sec.III pentru arhitectură e caracteristic un interes ridicat faţă de
elementul decorativ, care se aplică destul de larg. Astfel, au fost construite
templele Caracalum – un complex de băi publice pentru 1800 persoane, ce
includea bazine, căzi de baie, biblioteci, dughene. Numărul total de băi publice
în Roma, mari şi mici, atingea cifra de 1000 şi erau frecventate fără plată de
către reprezentanţii tuturor categoriilor sociale.
Trăsături noi în arhitectură apar în monumentele legate de apariţia
creştinismului. Primele construcţii creştine – catacombele – galerii subterane cu
o lungime de kilometri, unde primii creştini îşi înmormântau confraţii – erau
pictate cu tablouri pe teme biblice. După cunoaşterea creştinismului şi
transformarea lui în religie de stat se începe conştrucţia templelor creştine –
bazilice, forma şi denumirea cărora a fost preluată din antichitate. Sec.IV este
ultima etapă în dezvolterea arhitecturii antice romane. În anul 330 împăratul
Constantin transferă capitala Europei la Constantinopol. Arta, şi în deosebi,
arhitectura antică romană a cunoscut o dezvoltare încântătoare.
succese incontenstabile, mai ales în aşa domenii ca literatura artistică, teatrul,
arhitectura, sculptura. Este interesant de observat, că în această perioadă circul
apare şi se statorniceşte ca gen de artă desinestătătoare.
Apreciind la general dezvoltarea literaturii artistice în epoca antică
romană timpurie vom observa că izvoare, sau opere concentrate nu s-au păstrat.
Prima treaptă de la arta artistică orală (de obicei folclor) la literatura scrisă se
întreprinde la hotarele sec.IV-III a. Chr., de către Apius Claudius (consul), care a
înscris şi prelucrat o culegere de maxime, aforisme cu aspect estetico-moral în
versuri.
În sec.III-II a.Chr., literatura romană însuşeşte toate genurile literare ale
literaturii: epic, liric şi dramatic. Primul poet roman a fost Titus Livius Andronic
(de origine grec) care a tradus în latină tragediile lui Sofocle şi Euripide. Tot el a
făcut şi traducerea „Odiseei”, prima în istoria literaturii europene operă tradusă.
Anul 240 a.Chr., pe bună dreptate se consideră anul naşterii literaturii romane.
Fondatori ai dramaturgiei romane au fost Nivius din Campania şi Plant
(Titus Mertius), care compunea tragedii şi comedii după forme greceşti, iar după
conţinut romane, adică bazate pe material selectat din istoria romanilor. Acelaşi
Nivius s-a manifestat şi în genul liric, fiind autorul lucrării „Războiului Punic”,
la care a participat personal ca ostaş.
În sec.I a.Chr., cultura romană a însuşit în mod difinitiv cultura grecească
şi aceasta a devenit baza înfloririi literaturii romane. Culrura romană a eşit din
cadrul cercurilor artistice, răspândindu-se în mijlocul cetăţilor liberi (sclavii erau
excluşi din cultură complet) prin intermediul dialogurilor şi tratatelor filosofice
populare, a şcolilor retorice. Figura centrală în arta retorică era Cicerone, care a
făcut foarte mult pentru elaborarea tuturor nuanţelor stilului prozaic, apreciat ca
„secol de aur al prozei romane”. Cicerone M.Tulius (180-43 a.Chr.) este apreciat
ca eminent orator, scriitor şi activist politic. El lansează ideile educării unui om
cult, care, în viziunea lui, include cultura filosofică, concepută ca mijloc de
perfecţionare individuală (şlefuieşte gândirea, antrenează memoria) şi retorica
(ca mijloc de influenţă socială). Cicerone s-a bucurat de o mare popularitate la
scriitorii epocii Renaşterii.
În perioada stabilirii Imperiului (a doua jumătate a sec.I a.Chr.) apogeul
înfloririi a atins-o poezia. „Seculum Augustum” – secolul lui August a fost
secolul de aur al poeziei romane. Caius Octavianus (63 a.Chr.– 14 p.Chr.., care
devenind împărat roman) este considerat un mare ocrotitor al literaturii, artei şi
ştiinţei. Exponenţi ai literaturii epocii lui Octavian August, au devenit Vergilius
( Publius Vergilius Maron – 70-19 a.Chr.) şi Horaţius (Cuintus Horaţius Flance
– 65-8 a.Chr.) aceştea credeau cu toată sinceritatea şi profunzimea sufletului în
întoarcerea la putere şi eroismul strămoşilor, la obiceiurile şi moravurile vechilor
romani.
Deja în lucrarea sa artistică „Bucolice” aparţinând lui Vergilius este
exprimată ideea, că instaurarea principatului oferă plugarului italian speranţa la
o muncă paşnică şi liniştită, la întâlnirea păturii de ţărani mici şi mijlocii,
sprijinul social larg al orânduirii politice noi, ce era un element inportant al
ideologiei de stat al elitei dominante, unite în jurul lui August. În poemul
didactic din patru cărţi „Georgicele”, el cântă munca ţărănească şi viaţa bună şi
frumoasă de la stat din Italia veche. În poemul eroic „Eneida”, poetul încearcă să
exprime autoconştiinţa poporului, sentimentul de comunicare istorică a acestuia.
Eposul eroic în timp apare a fi o prelungire în versuri a „Iliadei” şi „Odiseei” lui
Homer. Creaţia lui Vergilius reprezenta un fenomen profund original, stâns legat
cu pământul Italiei care i-a dat naştere.
Un alt mare poet al „Veacului lui Augustin” a fost Horaţiu, care,
asemenea lui Vergilius, a salutat cu entuziasm epoca nouă, care a adus
concetăţenilor pace, stabilitate şi speranţe la renaşterea „moravurilor vechi
bune” şi fosta putere a statului. Poetul răspundea cu bucurie la victoriile lui
August, proslăvea legile noi, elogia şi lauda renaşterea oficială a moralei vechi
romane.
Horaţiu şi-a început calea de creaţie cu „Satirele” şi „Enodurile”, unde
descrie, redă tabloul larg al viciilor sociale, dar fără concluzii, mărginindu-se
doar cu atacuri sarcastice, usturătoare la adresa unor eroi negativi – oameni
neplătiţi, dar neatingând persoane concrete supuse, adică de ranguri mai înalte.
Versurile lui sunt pline de meditări filosofice despre necesitatea autoeducaţiei
morale a omului. Apogeul creaţiei lui Horaţiu constituie „Odele”, care includ
patru cărţi, prin care autorul se dovedeşte a fi moştenitor legitim al liricii antice
greceşti. În „Ode” este cântată dragostea, ospăţurile prieteneşti, farmecul vieţii
izolate, biruinţa raţiunii asupra morţii, şi în acelaşi timp – reuşitele armelor
romane, măreţia cultelor religioase vechi, veşnicia poeziei însăşi.
Ultimul ciclu de poezii al poetului, numit „Mesaje” – conţine cugetările
lui filosofice despre destinul poetului şi originea poeziei. În a doua carte
cunoscută cu numirea „Ştiinţa poeziei”, se arată că cunoaştera vieţii, instruirea
multilaterală şi munca cu migală asupra fiecărui cuvînt, fiecărui rând – fără toate
acestea poezia perfectă, armonioasă e imposibilă. Aceasta este porunca clasică al
lui Horaţiu, lăsată tuturor generaţiilor următoare.
Unul din genurile literare însuşite de poeţi romani de la greci în a doua
jumătate a sec.I a.Chr. au fost elegiile de dragoste – mânuite de Hneus Cornelius
şi Albius Tibul şi care au atins apogeul în creaţia lui Pubilius Ovidius Nazon (43
a.Chr. – 17 a.Chr.) – neîntrecut în rândul elegiştilor romani prin talentul său şi
diapazonul tematicii dragostei („Arta iubirii”) pentru tineri, lucru, care a venit în
contradicţie cu tendinţele politico- moralizatoare ale lui August şi din cauza
cărora a fost în anul 8 p.Chr., exilat pe malul Mării Negre în oraşul Tomis
(astăzi or.Constanţa în România) de unde a scris o mulţime de elegii, pătrunse
de adâncă tristeţe şi dor de locurile natale.
În epoca imperiului a apărut romanul – un nou gen literar, care era destul
de popular. Deja în sec.II a.Chr. Aristidel din Milet a acumulat într-un tot întreg
şi a prelucrat în „Istoriile lui Milet” folclorul eroic local, care peste vre-o zece
ani au fost au fost traduse din greacă în latină şi a avut mare succes la romani.
Însă primul roman a fost scris de Luţiu Apuleius în sec.II p.Chr., cu denumirea
de „Măgarul de aur” (altă numire – „Metamorfoze”) – în care se îmbină
descrierea traiului cu povestea şi alegorismul mistic.
Mai târziu, în sec.II-III p.Chr. nu s-a manifestat personalităţi de talia lui
Vergiliu, Horaţius sau Ovidiu. În sec.IV-V pe prim plan avansează literatura
creştină: imnuri, rugăciuni, spovedanii, iar spre sfârşitul sec.VI tradiţiile literare
antice atît romane precum şi cele greceşti slăbesc tot mai mult, apoi - apun.
Apariţia teatrului în Roma e egală cu sărbătoarea strânsului roadei,
participanţii cărora intrpretau cântece de glumă, cântece în formă de dialog.
Aceste începuturi de artă dramatică şi-au găsit continuarea
Aproximativ în anul 300 a.Chr., a apărut comedia populară (atelană), iar
spre sfârşitul sec. III a.Chr. – mimica (măiestriea de a exprima diferite
sentimente prin gesturi sau prin expresia feţii). Autorii cu renume au fost Gneius
Nevius (tragedia), Cecilius Staţiu, Plaut, Terenţiu (comedia).
Reprezentaţiile teatrale se organizau în timpul sărbătorilor anuale de stat:
la jocurile Romane (septembrie), Plebeice (noiembrie), Megalaisene (aprilie),
Floreliene (aprilie-mai), Apolonice (iulie). La început reprezentaţiile se
petreceau lângă templul zeităţii, în onoarea cărora se organizau jocurile, iar mai
târziu – în încăperile teatrelor. Primul teatru, construit din piatră, a fost înălţat de
Pompeius în anii 55-52 a.Chr.
Actorii romani proveneau de obicei din sclavi sau sclavi eliberaţi. Spre
sfârşitul perioadei republicane îndeosebi s-a evidenţiat renumitul actor tragic şi
fabulist – Ezop.
În perioada împeriului reprezentările teatrale aveau loc mai des, dar aveau
de obicei un caracter distactiv de masă. O popularitate şi mai mare aveau
reprezentaţiile de circ şi luptele de gladiatori, care se organizau şi se desfăşurau
în Coliseum, în amfiteatrele dramatice.
După căderea statelor Greceşti din sec.I a.Chr., însemnătatea primordială
în lumea antică o capătă arta romană. Absorbind foarte mult din realizările artei
greceşti, arta romană le-a întruchipat în practică artistică a statului imens
Roman. În umanismul artei greceşti romanii au întrodus trăsături mai raţionale
de interpretare a lumii. Particularităţile percepţiei mai raţionale a realităţii de
către romani sunt exprimate în versuri (realism acut şi aspru), care a şi devenit
baza artei romane, păstrând fundamentul artei antice greceşti. Dacă în cultura
grecească cetăţeanul se simţea o parte componentă a societăţii şi unitatea
intereselor personale şi obşteşti erau după cuvintele unui clasic „formă liberă şi
naturală a activităţii cetăţeneşti”, apoi în statul Roman cu sistemul său aspru de
conducere este permisă violenţa, aplicată nu numai asupra sclavilor, dar şi
asupra oamenilor liberi.
În arta romană din perioada clasică rolul primordial îl are arhitectura,
monumentele căreia şi astăzi rămân uimitoare şi încântătoare. În arhitectură
locul de bază aparţinea construcţiilor obşteşti, calculate pentru un număr enorm
de oameni, semnificând măreţia şi puterea statului. În toată lumea antică
arhitectura romană n-are egali după gradul artei inginereşti, diversitatea de
edificii, bogăţia formelor compoziţionale şi amploarea construcţiilor.
Viaţa obştească se desfăşura la forum, care servea drept centru al vieţii
comerciale a imperiului, arenă a activităţii politice, al adunărilor populare, loc,
unde se sărbătoreau biruinţele militare. În ansamblul arhitectural intrau temple,
bazilici, dughene şi prăvălii ale negustorilor. Pieţile se împodobeau cu statuile
cetăţilor celebri, fruntaşii politici şi militari şi erau înconjurate de coloane.
Forumul cel mai vechi în Roma era considerat forumul republican
Romanus (sec.VI a.Chr.), la care se întâlneau toate drumurile (străzile) oraşului.
Mai târziu, lângă el s-au construit Forumul lui Cezar, al împăraţilor August,
Nerva, Traian şi altora. Mai departe de forumuri se constituiau edificii şi pentru
alte destinaţii, spre exemplu: lângă forumul lui Cezar se afla templul zeiţei
Venera.
Spre sfârşitul perioadei republicane oraşul a început să se înfrumuseţeze
cu marmură, care se folosea mai des ca material de construcţie. Primele edificii
de marmură au fost templele Saturn şi al Sfântului Iulian şi o bazilică.
În anii 70-90 a fost construit cel mai mare amfiteatru din Roma antică –
renumitul Coliseu, care avea 56 mii locuri. Construită în formă de elipsă, arena
era înconjurată de un perete, după care concentric erau amplasate locurile
spectatorilor: avea 4 etaje, sau niveluri, o înălţime de 48.5 metri. Secolul II-lea
este numit „veacul de aur” al arhitecturii romane. În această perioadă este
construit cel mai mare ansamblul arhitectural al Romei antice (arhitector
Apolodor Damaschin) – forumul împăratului Traian, care se deosebea nu numai
prin dimensiuni şi compoziţii variate, dar prin bogăţia amenajării. O altă operă
strălucită a lui Apolodor Damaschin – locul înmormântării celor mai merituoşi
militari ai Imperiului Roman – Panteonul (a.125); alt exemplu este „Templul
tuturor zeilor”, reconstruit dintr-un bazin rotund, acoperit cu o cupolă sferică ce
avea un diametru de 43.2 metri, care concura cu Coliseum. Putem afirma că
acesta este unul din cele mai frumoase monumente arhitecturale ale antichităţii.
Avântul construcţiilor în sec.I-II avea loc nu numai în Roma, ci şi în alte
oraşe ale Italiei şi în provincii. O dezvoltare prodigioasă a domeniului este
remarcată în perioada domniei împăratului Andrian, care a construit multe
drumuri noi, poduri, teatre, apeducte şi chiar oraşe întregi.
În sec.III pentru arhitectură e caracteristic un interes ridicat faţă de
elementul decorativ, care se aplică destul de larg. Astfel, au fost construite
templele Caracalum – un complex de băi publice pentru 1800 persoane, ce
includea bazine, căzi de baie, biblioteci, dughene. Numărul total de băi publice
în Roma, mari şi mici, atingea cifra de 1000 şi erau frecventate fără plată de
către reprezentanţii tuturor categoriilor sociale.
Trăsături noi în arhitectură apar în monumentele legate de apariţia
creştinismului. Primele construcţii creştine – catacombele – galerii subterane cu
o lungime de kilometri, unde primii creştini îşi înmormântau confraţii – erau
pictate cu tablouri pe teme biblice. După cunoaşterea creştinismului şi
transformarea lui în religie de stat se începe conştrucţia templelor creştine –
bazilice, forma şi denumirea cărora a fost preluată din antichitate. Sec.IV este
ultima etapă în dezvolterea arhitecturii antice romane. În anul 330 împăratul
Constantin transferă capitala Europei la Constantinopol. Arta, şi în deosebi,
arhitectura antică romană a cunoscut o dezvoltare încântătoare.
Comentarii
Trimiteți un comentariu