3.2.Cultura alternativă, contracultura, subcultura, hegemonism cultural

Stratificarea culturală de care aminteam duce şi la o altă diviziune, cea
dintre cultura oficială şi cultura alternativă, o cultură nascută în societatea
postcapitalistă, de consum. Cultura oficială, de curte, cultura aulică nu reliefează
diseminarea unui anume model cultural privilegiat de anumite interese de putere
care se face astfel publică, ci şi niste actori sociali speciali, care sunt producătoii
angajati culturali pentru un anume model de cultură. Există repercursiuni
importante pentru ceea ce se cheamă autonomia de creaţie a creatorului de
cultură, care în epoca modernă nu mai este anonim, are un statut aparte. Cultura
oficială este cea care reprezintă integralitatea socială, iar pentru aceasta oferă o
anumită bază de interpretare de putere care afecteaza autonomia creatorilor
individuali. Cultura oficială îşi asigură în mod deschis misionarismul cultural,
încercând sa îl legitimeze cu naraţiunea unei nevoi organice de ordonare şi
disciplinare. Ceea ce se dovedeşte însă fals o dată cu apariţia concurenţei acestei
culturi, anume cea alternativă, care este făţiş, ori mai puţin deschis, contrarie
oricărei aserviri a culturii de către scopuri politice. Sau altfel spus, militează
pentru păstrarea drepturilor tradiţionale liberale ale culturii, prin forme de
protest, experimentând programe prin care cultura trebuie să se desprindă de
orice control centralizat, să devină liberă chiar şi de estetismul artei pentru artă.
Raportul antagonic dintre cultura oficială şi avangardă a fost şi este vizibil
în toate domeniile care au pretenţia că produc mişcări de avangardă. Dacă
cultura oficială a încercat, încearcă să îşi asigure baza de manipulare politică,
pretinzând că rolul ei este cel de a conserva tradiţia, cultura alternativă care se
bazează pe cea a avangardei de asemenea, pretinde ca rolul culturii este cel de a
produce noutate, de a lăsa formele culturale să participe la o concurenţă aşa-zis
liberă. De fapt şi una, şi cealalta din culturi, doresc să ocupe spaţiul public
pentru autorizarea formelor lor de diseminare. Educaţia este pregatită pentru
creşterea unui public apt să ceară o anumită cultură. Atât cultura de avangardă,
cât şi cea oficială depind de actorii care sunt în general intelectualii,
profesioniştii culturali, ce acţionează într-o direcţie ori alta.
Se cuvine să facem o deosebire între intelectuali şi aşa numita
“intelighenţie”, deoarece aceasta din urmă a fost folosită mai cu seamă în
tentativa de a instala o cultură alternativă în Europa de Est, în epoca războiului
rece şi a comunismului, tentativă care a reusit, după parerea noastră doar în
anumite ţări cu un puternic fundal al culturii religios, în special cel dat de
confesiunea catolică. Deosebirea constă că în tradiţia occidentală, intelectualul
mizează doar pe valorile proprii şi pe ideea de mic burghez, (Bourdieu), pe când
“intelighentul” este preocupat în baza tradiţiilor narodniciste-iluministe de
„înălţarea întregului popor“. Intelectualul se consideră propria sa sursă de
autoritate, ori mai bine spus consideră că opera pe care o desăvârşeşte îl
autorizează să existe şi să aspire la un statut social pe care nu îl dă statul, ci
societatea. Pentru intelectualul occidental societatea este mai veche decât statul.
Intelectualul de acest tip se consideră în „serviciul“ societăţii. Pe de altă parte,
“intelighenţia” s-a simţit mereu datoare să renunţe la individualitate pentru a se
pune în slujba unui popor, a unei comunităţi care trebuie să fie repusă în
drepturi, adică educată prin acest sacrificiu, abnegatie. Intelighenţia se ataşează
unei viziuni totalitare asupra societăţii în care statul, societatea, poporul coexistă
într-un tot unitar, care tinde sa fie chiar armonic. În acest model nu există ceea
ce societatea capitalistă liberală numeşte separarea puterilor, domnind o aşa
numită etică a unanimităţii.