9.4.Cultura arabă medievală.
Până în epoca formării statului unificat şi a marilor cuceriri, cultura arabă
a avut un caracter predominant oral şi practic, izvorât din necesităţile impuse de
viaţa aspră din deşerturile peninsulare. Acest caracter practic al culturii
preislamice s-a retransmis, ca o moştenire ancestrală şi ştiinţei arabe din secolele
următoare.
Încă din perioada preislamică, arabii au intrat în contact cu cultura mai
dezvoltată din ţările vecine - Siria, Palestina, Persia - prin mijlocirea
comunităţilor de sirieni, greci, evrei, persani, statorniciţi în peninsulă sau prin
călătoriile făcute de negustorii arabi peste hotare. Marile cuceriri şi extinderea
statului arab de la Indus la Oceanul Atlantic au pus pe arabi, începând cu secolul
al VII-lea, în contact direct sau indirect cu civilizaţiile şi culturile considerabil
mai înaintate decât a lor, din Imperiul Bizantin, Orientul Apropiat, Persia, India,
China.
Cultura clasică arabă s-a format treptat, în condiţiile islamizării ţărilor
cucerite, ale sintezei dintre vechea cultură arabă şi culturile din aceste ţări şi a
atins culmea înfloririi sale în secolele VIII-IX, perioadă în care au fost culese şi
redactate poeziile orale arabe preislamice din secolele al VI-lea şi al VII-lea. Din
cauza influenţei islamului, arabii şi-au însuşit în mod unilateral moştenirea
culturii antice, interdicţia religioasă de a înfăţişa chipuri de oameni şi animale
(provenită din teama de idolatrie) a nimicit cu timpul sculptura şi a avut o
inflenţă nefastă asupra picturii.
Înflorirea culturii arabe în secolele VIII-XII se datoreşte unui complex de
condiţii favorabile, apărute datorită avântului economic ce a caracterizat această
perioadă. Bazându-se pe moştenirea culturii arabe preislamice şi ale spiritului
raţionalist elen, cultura arabă s-a caracterizat printr-o vădită înclinare spre
studiul ştiinţelor naturii şi al aplicaţiilor practice. Astfel au fost elaborate lucrări
speciale pentru nevoile arhitecturii şi tehnicii; de exemplu matematicianul şi
geometrul Abu-l-Wafa (secolul al X-lea) a scris Cartea despre cele ce sunt
necesare meşteşugarilor în legătură cu construcţiile.
Ştiinţa şi învăţământul. În domeniul matematicii, arabilor le revine
meritul de a fi preluat de la indieni numeraţia cu nouă cifre-simboluri, căreia iau
adăugat cifra 0. Astel perfecţionat, sistemul de numeraţie zecimală prin cifre
se găseşte în manualul de aritmetică scris pe la 830 de al-Horezmi (Khwarizmi -
780-cca.846), de la al cărui nume provine termenul latinizat de algoritm. Noul
sistem s-a răspândit în Europa după anul 1000. Tot al-Horezmi a pus bazele şi
calculului algebric scriind un Scurt tratat despre calculul lui al-jabr şi al lui almuqabala.
Perfecţionarea operaţiilor algebrice s-a datorat ulterior lui Omar
Khayyam, autorul tratatului Demonstrarea problemelor de al-jabr şi almuqabala
(1047).
Progresul matematicii a favorizat pe ce al astronomiei, a cărei dezvoltare a
fost condiţionată de necesităţile impuse de cultul musulman, ca întocmirea
calendarului, stabilirea lunii Ramadan şi a orelor de rugăciune, determinarea
exactă a poziţiei geografice a oraşului Mecca. Începând cu secolul al IX-lea,
astronomii şi geografii arabi au efectuat operaţii necesare măsurării unui arc de
meridian terestru de 10 şi în secolul al XI-lea ei au ajuns la un rezultat foarte
apropiat de cel real, stabilind lungimea lui la 113 km, cu numai 2 km diferenţă
faţă de lungimea reală de 111 km.
Arabii s-au remarcat în chip deosebit şi în medicină şi deşi nu au practicat
deschis disecţia, datorită interdicţiilor coranice, ei au ajuns totuşi, pe baza
observaţiei şi experimentului, să aducă contribuţii în domeniul fiziologiei. Unul
dintre cei mai cunoscuţi medici ai lumii arabe a fost cunoscut sub numele de
Avicenna (Abu Ibn Senna).
Până în secolul al X-lea în lumea musulmană nu exista un învăţământ
public organizat, nu existau adevărate şcoli elementare; copiilor li se făceau
lecţii de religie şi de morală în cadrul moscheii. Către sfârşitul secolului al X-lea
a luat fiinţă învăţământul secundar, elevii având întreaga întreţinere asigurată.
Unele colegii aveau o programă de învăţământ de nivel universitar - cum era
colegiul fondat în secolul al XI-lea de Nizam al-Mulk la Bagdad. Nivelul
intelectual înalt al lumii islamice medievale este atestat şi de numărul şi de
marile proporţii ale bibliotecilor. În secolul al X-lea, un vizir a fondat la Bagdad
o bibliotecă de 12.000 de volume - opere inedite, traduse recent din limbile
greacă, sanscrită şi chineză.
În cele cinci secole (VIII-XIII) de strălucită afirmare în domeniile ştiinţei,
cele trei mari centre de cultură - Bagdad, Cordoba şi Cairo - s-au bucurat în mod
deosebit de un imens prestigiu, fiind adevărate izvoare de ştiinţă şi cultură
Arta. Arhitectura. Subordonarea manifestărilor artistice unor norme cu
caracter religios va conferi artei islamice o marcantă notă de originalitate. Arta
islamică, structural unitară dar nu uniformă, este departe de a fi rămas imuabilă.
În cele treisprezece secole de evoluţie se disting patru perioade. Prima (de la
mijlocul secolului VII până la sfârşitul secolului IX) corespunde epocii
omeyyade, de expansiune politico-militară şi celei de glorioasă domnie a
califilor abbasizi. La începutul acestei perioade, sub califii omeyyazi, arabii
preiau şi integrează în creaţiile lor elemente siriene şi elenistico-bizantine.
În cea de a doua perioadă (sec. X-sfârşitul sec. XII), odată cu dislocarea
imensului imperiu şi cu coexistenţa celor trei califate rivale (Bagdad, Cordoba şi
Cairo) se crează trei mari centre cultural-artistice. Arta islamică se degajează de
influenţele anterioare, căpătând clare caractere proprii. Este abandonat vechiul
tip de moschee, bazat pe predominanţă dată cupolei, care va deveni element
esenţial al arhitecturii funerare. Se fixează acum şi silueta caracteristică a
minaretului - care, începând cu secolul al XI-lea, devine foarte înalt, pe un plan
circular, subţiindu-se spre vârf şi având, la înălţimea de 3/4, balconul
muezinului.
Cel mai vechi monument de arhitectură arabă care s-a păstrat, derivat în
mod evident din arhitectura creştină siriană, este aşa-numita Cupolă a Stâncii
din Ierusalim. Dar creaţia cea mai remarcabilă a epocii omayade este marea
moschee din Damasc (datând din 706 şi reconstruită în secolul al XI-lea). Dintre
marile monumente religioase ale epocii abbaside care au rămas, cel mai
impresionant este faimoasa moschee din Cordoba, a cărei construcţie a fost
începută în 785. În ceea ce priveşte decoraţia acestor monumente de artă
religioasă şi nu numai, deoarece Coranul interzicea pictarea sau sculptarea
figurilor umane şi animale, se dezvoltă o decoraţie cunoscută sub numele de
arabesc, care deşi nu este inventată de arabi, ei sunt cei care o promovează şi o
transformă într-un element caracteristic artei lor.
În domeniul artelor minore, meşterii arabi au obţinut rezultate remarcabile
în confecţionarea armelor fin cizelate şi bogat împodobite, în prelucrarea
artistică a metalelor uzuale şi nobile, a lemnului şi a fildeşului.
Arabilor la cultura şi civilizaţia Europei medievale s-a efectuat prin
canalul Spaniei şi al Siciliei. Viaţa intelectuală şi culturală din aceste două ţări
aflate sub ocupaţia islamică era superioară celei din restul Europei acelei vremi.
Legăturile artistice ale europenilor cu lumea arabo-islamică încep încă din
secolul al VIII-lea, odată cu schimburile comerciale care includeau şi obiecte de
artă şi mai târziu, prin intermediul cruciadelor europenii au cunoscut mai de
aproape arta arabă. Arhitectura Evului Mediu occidental a fost sensibil
influenţată de tradiţiile arhitecturii arabo-musulmane (ferestre duble, arce
diferite, creneluri, cupole, arcade sau bolte poligonale, suprafeţe traforate).
a avut un caracter predominant oral şi practic, izvorât din necesităţile impuse de
viaţa aspră din deşerturile peninsulare. Acest caracter practic al culturii
preislamice s-a retransmis, ca o moştenire ancestrală şi ştiinţei arabe din secolele
următoare.
Încă din perioada preislamică, arabii au intrat în contact cu cultura mai
dezvoltată din ţările vecine - Siria, Palestina, Persia - prin mijlocirea
comunităţilor de sirieni, greci, evrei, persani, statorniciţi în peninsulă sau prin
călătoriile făcute de negustorii arabi peste hotare. Marile cuceriri şi extinderea
statului arab de la Indus la Oceanul Atlantic au pus pe arabi, începând cu secolul
al VII-lea, în contact direct sau indirect cu civilizaţiile şi culturile considerabil
mai înaintate decât a lor, din Imperiul Bizantin, Orientul Apropiat, Persia, India,
China.
Cultura clasică arabă s-a format treptat, în condiţiile islamizării ţărilor
cucerite, ale sintezei dintre vechea cultură arabă şi culturile din aceste ţări şi a
atins culmea înfloririi sale în secolele VIII-IX, perioadă în care au fost culese şi
redactate poeziile orale arabe preislamice din secolele al VI-lea şi al VII-lea. Din
cauza influenţei islamului, arabii şi-au însuşit în mod unilateral moştenirea
culturii antice, interdicţia religioasă de a înfăţişa chipuri de oameni şi animale
(provenită din teama de idolatrie) a nimicit cu timpul sculptura şi a avut o
inflenţă nefastă asupra picturii.
Înflorirea culturii arabe în secolele VIII-XII se datoreşte unui complex de
condiţii favorabile, apărute datorită avântului economic ce a caracterizat această
perioadă. Bazându-se pe moştenirea culturii arabe preislamice şi ale spiritului
raţionalist elen, cultura arabă s-a caracterizat printr-o vădită înclinare spre
studiul ştiinţelor naturii şi al aplicaţiilor practice. Astfel au fost elaborate lucrări
speciale pentru nevoile arhitecturii şi tehnicii; de exemplu matematicianul şi
geometrul Abu-l-Wafa (secolul al X-lea) a scris Cartea despre cele ce sunt
necesare meşteşugarilor în legătură cu construcţiile.
Ştiinţa şi învăţământul. În domeniul matematicii, arabilor le revine
meritul de a fi preluat de la indieni numeraţia cu nouă cifre-simboluri, căreia iau
adăugat cifra 0. Astel perfecţionat, sistemul de numeraţie zecimală prin cifre
se găseşte în manualul de aritmetică scris pe la 830 de al-Horezmi (Khwarizmi -
780-cca.846), de la al cărui nume provine termenul latinizat de algoritm. Noul
sistem s-a răspândit în Europa după anul 1000. Tot al-Horezmi a pus bazele şi
calculului algebric scriind un Scurt tratat despre calculul lui al-jabr şi al lui almuqabala.
Perfecţionarea operaţiilor algebrice s-a datorat ulterior lui Omar
Khayyam, autorul tratatului Demonstrarea problemelor de al-jabr şi almuqabala
(1047).
Progresul matematicii a favorizat pe ce al astronomiei, a cărei dezvoltare a
fost condiţionată de necesităţile impuse de cultul musulman, ca întocmirea
calendarului, stabilirea lunii Ramadan şi a orelor de rugăciune, determinarea
exactă a poziţiei geografice a oraşului Mecca. Începând cu secolul al IX-lea,
astronomii şi geografii arabi au efectuat operaţii necesare măsurării unui arc de
meridian terestru de 10 şi în secolul al XI-lea ei au ajuns la un rezultat foarte
apropiat de cel real, stabilind lungimea lui la 113 km, cu numai 2 km diferenţă
faţă de lungimea reală de 111 km.
Arabii s-au remarcat în chip deosebit şi în medicină şi deşi nu au practicat
deschis disecţia, datorită interdicţiilor coranice, ei au ajuns totuşi, pe baza
observaţiei şi experimentului, să aducă contribuţii în domeniul fiziologiei. Unul
dintre cei mai cunoscuţi medici ai lumii arabe a fost cunoscut sub numele de
Avicenna (Abu Ibn Senna).
Până în secolul al X-lea în lumea musulmană nu exista un învăţământ
public organizat, nu existau adevărate şcoli elementare; copiilor li se făceau
lecţii de religie şi de morală în cadrul moscheii. Către sfârşitul secolului al X-lea
a luat fiinţă învăţământul secundar, elevii având întreaga întreţinere asigurată.
Unele colegii aveau o programă de învăţământ de nivel universitar - cum era
colegiul fondat în secolul al XI-lea de Nizam al-Mulk la Bagdad. Nivelul
intelectual înalt al lumii islamice medievale este atestat şi de numărul şi de
marile proporţii ale bibliotecilor. În secolul al X-lea, un vizir a fondat la Bagdad
o bibliotecă de 12.000 de volume - opere inedite, traduse recent din limbile
greacă, sanscrită şi chineză.
În cele cinci secole (VIII-XIII) de strălucită afirmare în domeniile ştiinţei,
cele trei mari centre de cultură - Bagdad, Cordoba şi Cairo - s-au bucurat în mod
deosebit de un imens prestigiu, fiind adevărate izvoare de ştiinţă şi cultură
Arta. Arhitectura. Subordonarea manifestărilor artistice unor norme cu
caracter religios va conferi artei islamice o marcantă notă de originalitate. Arta
islamică, structural unitară dar nu uniformă, este departe de a fi rămas imuabilă.
În cele treisprezece secole de evoluţie se disting patru perioade. Prima (de la
mijlocul secolului VII până la sfârşitul secolului IX) corespunde epocii
omeyyade, de expansiune politico-militară şi celei de glorioasă domnie a
califilor abbasizi. La începutul acestei perioade, sub califii omeyyazi, arabii
preiau şi integrează în creaţiile lor elemente siriene şi elenistico-bizantine.
În cea de a doua perioadă (sec. X-sfârşitul sec. XII), odată cu dislocarea
imensului imperiu şi cu coexistenţa celor trei califate rivale (Bagdad, Cordoba şi
Cairo) se crează trei mari centre cultural-artistice. Arta islamică se degajează de
influenţele anterioare, căpătând clare caractere proprii. Este abandonat vechiul
tip de moschee, bazat pe predominanţă dată cupolei, care va deveni element
esenţial al arhitecturii funerare. Se fixează acum şi silueta caracteristică a
minaretului - care, începând cu secolul al XI-lea, devine foarte înalt, pe un plan
circular, subţiindu-se spre vârf şi având, la înălţimea de 3/4, balconul
muezinului.
Cel mai vechi monument de arhitectură arabă care s-a păstrat, derivat în
mod evident din arhitectura creştină siriană, este aşa-numita Cupolă a Stâncii
din Ierusalim. Dar creaţia cea mai remarcabilă a epocii omayade este marea
moschee din Damasc (datând din 706 şi reconstruită în secolul al XI-lea). Dintre
marile monumente religioase ale epocii abbaside care au rămas, cel mai
impresionant este faimoasa moschee din Cordoba, a cărei construcţie a fost
începută în 785. În ceea ce priveşte decoraţia acestor monumente de artă
religioasă şi nu numai, deoarece Coranul interzicea pictarea sau sculptarea
figurilor umane şi animale, se dezvoltă o decoraţie cunoscută sub numele de
arabesc, care deşi nu este inventată de arabi, ei sunt cei care o promovează şi o
transformă într-un element caracteristic artei lor.
În domeniul artelor minore, meşterii arabi au obţinut rezultate remarcabile
în confecţionarea armelor fin cizelate şi bogat împodobite, în prelucrarea
artistică a metalelor uzuale şi nobile, a lemnului şi a fildeşului.
Arabilor la cultura şi civilizaţia Europei medievale s-a efectuat prin
canalul Spaniei şi al Siciliei. Viaţa intelectuală şi culturală din aceste două ţări
aflate sub ocupaţia islamică era superioară celei din restul Europei acelei vremi.
Legăturile artistice ale europenilor cu lumea arabo-islamică încep încă din
secolul al VIII-lea, odată cu schimburile comerciale care includeau şi obiecte de
artă şi mai târziu, prin intermediul cruciadelor europenii au cunoscut mai de
aproape arta arabă. Arhitectura Evului Mediu occidental a fost sensibil
influenţată de tradiţiile arhitecturii arabo-musulmane (ferestre duble, arce
diferite, creneluri, cupole, arcade sau bolte poligonale, suprafeţe traforate).
Comentarii
Trimiteți un comentariu