11. Cultura epocii moderne 11.1 Trăsăturile generale ale epocii moderne. Secolul XVII-lea epoca de radicală cotitură în civilizaţia umană
Etapa istorică începută în secolul al XVII-lea cu durata pînă la sfîrşitul
sec.XIX - epoca modernă – s-a impus ca epocă distinctă reieşind din mutaţiile pe
care le-a cunoscut ştiinţa. Revoluţia ştiinţifică nu numai a transformat structura
ştiinţei, ci a redimensionat statutul acestui domeniu în cadrul culturii în general.
Aceste modificări au remodelat relaţia ştiinţei cu filosofia, cu religia, cu arta.
Revoluţia ştiinţifică n-a fost un proces spontan, ea îşi are originile în realizările
din perioada Renaşterii: teoria heliocentrică a lui Copernic, noile concepţii
anatomice şi teoriile despre funcţionalitatea Universului. În sec.XVII concepţia
heliocentrică a fost fundamentată şi aprofundată de Kepler, Galilei şi Newton.
Noua ştiinţă desacralizată îl îndeamnă pe om să cunoască natura nu pentru a i se
supune sau a se împăca cu ea, ci pentru a o stăpîni şi prin aceasta a-şi uşura
existenţa.
Este cu adevărat modernă în tot ce a realizat omenirea în acest răstimp în
domeniul vieţii social-politice, precum şi în cel cultural. Astfel, epoca modernă a
dat naştere unei noi forme de organizare socială – capitalismul. Etapă denumită
de unii şi „epoca extremelor”, căci pe lîngă realizările remarcabile în sfera
economiei şi al politicului, mai este şi secolul celor mai grandioase revoluţii,
cataclisme sociale, războaie coloniale, teroarei şi a destrămării imperiilor.
Modernizarea cea mai expresivă ţine de domeniul industrial, astfel
progresul tehnologic şi producţia de maşini a dus la creşterea calităţii vieţii
omului, volumului de timp liber, forme noi de odihnă, înlocuind munca
manuală, însă, a generat un alt fenomen – milioane de şomeri.
Din păcate, realizările ştiinţifice şi tehnice sunt folosite şi pentru crearea
mijloacelor de nimicire în masă a oamenilor, războaiele capătă acum un caracter
distructibil.
Urbanizarea, creşterea producţiei industriale, dezvoltarea mijloacelor de
informare, reformele în domeniul învăţământului au dat naştere unui nou
fenomen, numit „democratizarea culturii”. În comparaţie cu „cultura elitelor”
din epocile istorice precedente, în epoca modernă se lărgeşte accesul la
cunoaşterea, precum şi la procesul de creaţie al culturii. Astfel, participant al
fenomenului cultural poate deveni cetăţeanul de rînd (muncitor, ţăran). Unii,
apreciind negativ acest fenomen, menţionau la timpul lor: „Accesul „gloatei” la
cultură semnifică sfîrşitul culturii şi triumful culturii maselor”. Aceasta, însă, a
dat culturii un aspect de uimitoare diversificare, a lărgit la infinit spectrul
calitativ şi cantitativ al culturii, cultura devenind în acest fel unul din cele mai
saturate cu evenimente domenii.
Secolul al XVII-lea pe bune poate fi considerat unul revoluţionar în
schimbarea concepţiei omului despre lume. Descoperirile ştiinţifice au pus capăt
concepţiei teologice, locul fiind preluat de concepţia raţional-ştiinţifică despre
lume. Are loc diviziunea ştiinţei de credinţă, domenii care pe parcursul a
numeroase secole au constituit unul singur. Omul modern venerează ştiinţa, ea
fiind unicul domeniu care îl ajută să cunoască lumea în mod veridic. „Ştiinţa
este putere” - afirma marele F.Bacon, considerând că este principala în
schimbarea mentalităţii umane şi face societatea energică, activă şi
întreprinzătoare. Mentalitatea modernă capătă un caracter dinamic, fapt
confirmat de G.Donne: ”Lucrurile stau cu atât mai bine, cu cît mai des ele se
schimbă...”.Tot mai mult este vehiculată ideea că Omul este „arhitectul” propriei
existenţe, şi nu are decât „să-şi ghiontească destinul pentru a-l
supune..”(Machiavelli).
Revoluţia ştiinţifică, însă, s-a ciocnit de un şir de prejudecăţi,
fundamentate secole în şir. Concepţia heliocentristică a răsturnat mitul
geocentrismului, în care Om şi Pămîntul pe care trăieşte, sunt centru al
Universului. Omul încă mult timp a opus rezistenţă schimbării statutului său din
„stăpân” în „element” astral. În acest context nu este greu să înţelegem ce a avut
în vedere unul de contemporanii lui Galilei, care afirma că ”dintr-o mişcare un
astrolog înnebunit a forţat Pămîntul, care în decurs de şase mii de ani a stat
nemişcat pe pilonii săi, să înceapă a se învărti cu o viteză nebună în jurul axei
sale şi asemenea unei musculiţe să circumscrie cercuri în jurul Soarelui!”.
sec.XIX - epoca modernă – s-a impus ca epocă distinctă reieşind din mutaţiile pe
care le-a cunoscut ştiinţa. Revoluţia ştiinţifică nu numai a transformat structura
ştiinţei, ci a redimensionat statutul acestui domeniu în cadrul culturii în general.
Aceste modificări au remodelat relaţia ştiinţei cu filosofia, cu religia, cu arta.
Revoluţia ştiinţifică n-a fost un proces spontan, ea îşi are originile în realizările
din perioada Renaşterii: teoria heliocentrică a lui Copernic, noile concepţii
anatomice şi teoriile despre funcţionalitatea Universului. În sec.XVII concepţia
heliocentrică a fost fundamentată şi aprofundată de Kepler, Galilei şi Newton.
Noua ştiinţă desacralizată îl îndeamnă pe om să cunoască natura nu pentru a i se
supune sau a se împăca cu ea, ci pentru a o stăpîni şi prin aceasta a-şi uşura
existenţa.
Este cu adevărat modernă în tot ce a realizat omenirea în acest răstimp în
domeniul vieţii social-politice, precum şi în cel cultural. Astfel, epoca modernă a
dat naştere unei noi forme de organizare socială – capitalismul. Etapă denumită
de unii şi „epoca extremelor”, căci pe lîngă realizările remarcabile în sfera
economiei şi al politicului, mai este şi secolul celor mai grandioase revoluţii,
cataclisme sociale, războaie coloniale, teroarei şi a destrămării imperiilor.
Modernizarea cea mai expresivă ţine de domeniul industrial, astfel
progresul tehnologic şi producţia de maşini a dus la creşterea calităţii vieţii
omului, volumului de timp liber, forme noi de odihnă, înlocuind munca
manuală, însă, a generat un alt fenomen – milioane de şomeri.
Din păcate, realizările ştiinţifice şi tehnice sunt folosite şi pentru crearea
mijloacelor de nimicire în masă a oamenilor, războaiele capătă acum un caracter
distructibil.
Urbanizarea, creşterea producţiei industriale, dezvoltarea mijloacelor de
informare, reformele în domeniul învăţământului au dat naştere unui nou
fenomen, numit „democratizarea culturii”. În comparaţie cu „cultura elitelor”
din epocile istorice precedente, în epoca modernă se lărgeşte accesul la
cunoaşterea, precum şi la procesul de creaţie al culturii. Astfel, participant al
fenomenului cultural poate deveni cetăţeanul de rînd (muncitor, ţăran). Unii,
apreciind negativ acest fenomen, menţionau la timpul lor: „Accesul „gloatei” la
cultură semnifică sfîrşitul culturii şi triumful culturii maselor”. Aceasta, însă, a
dat culturii un aspect de uimitoare diversificare, a lărgit la infinit spectrul
calitativ şi cantitativ al culturii, cultura devenind în acest fel unul din cele mai
saturate cu evenimente domenii.
Secolul al XVII-lea pe bune poate fi considerat unul revoluţionar în
schimbarea concepţiei omului despre lume. Descoperirile ştiinţifice au pus capăt
concepţiei teologice, locul fiind preluat de concepţia raţional-ştiinţifică despre
lume. Are loc diviziunea ştiinţei de credinţă, domenii care pe parcursul a
numeroase secole au constituit unul singur. Omul modern venerează ştiinţa, ea
fiind unicul domeniu care îl ajută să cunoască lumea în mod veridic. „Ştiinţa
este putere” - afirma marele F.Bacon, considerând că este principala în
schimbarea mentalităţii umane şi face societatea energică, activă şi
întreprinzătoare. Mentalitatea modernă capătă un caracter dinamic, fapt
confirmat de G.Donne: ”Lucrurile stau cu atât mai bine, cu cît mai des ele se
schimbă...”.Tot mai mult este vehiculată ideea că Omul este „arhitectul” propriei
existenţe, şi nu are decât „să-şi ghiontească destinul pentru a-l
supune..”(Machiavelli).
Revoluţia ştiinţifică, însă, s-a ciocnit de un şir de prejudecăţi,
fundamentate secole în şir. Concepţia heliocentristică a răsturnat mitul
geocentrismului, în care Om şi Pămîntul pe care trăieşte, sunt centru al
Universului. Omul încă mult timp a opus rezistenţă schimbării statutului său din
„stăpân” în „element” astral. În acest context nu este greu să înţelegem ce a avut
în vedere unul de contemporanii lui Galilei, care afirma că ”dintr-o mişcare un
astrolog înnebunit a forţat Pămîntul, care în decurs de şase mii de ani a stat
nemişcat pe pilonii săi, să înceapă a se învărti cu o viteză nebună în jurul axei
sale şi asemenea unei musculiţe să circumscrie cercuri în jurul Soarelui!”.
Comentarii
Trimiteți un comentariu