10. Cultura Renaşterii 10.1 Caracteristici generale

Gioconda, Leonardo da Vinci

Problema Renaşterii a căpătat de-a lungul secolelor interpretări

divergente, care au lăsat să persiste până azi unele confuzii în definirea

conceptului, a naturii acestei epocale mişcări, a extinderii sale în timp şi spaţiu,

precum şi a raporturilor ei cu fenomenele istorice, sau culturale adiacente (ca, de

exemplu, umanismul sau Reforma). Tendinţa frecventă de a exalta epoca

Renaşterii, idealizând-o global, nediterenţiat, se datorează, realizărilor sale de

ordin cultural, în speţa artei şi literaturii; în realitate, aspectele sale ce ţin de

sfera civilizaţiei sunt dominate de prea multe umbre - de obicei trecute discret

sub tăcere – care contrazic această tendinţă idializatoare, dar care nu pot fi

eludate fără riscul unei cunoaşteri lacunare şi deci, a unei înţelegeri într-o

măsură incorectă. În acest sens, confuziile şi aprecierile contradictorii intervenite

în timp au fost elucidate şi corectate prin delimitări şi precizări operate

progresiv; încât, chiar dacă nu s-a ajuns la un acord unanim în toate chestiunile,

problema Renaşterii în globalitatea ei apare azi într-o perspectivă sensibil

modificată.

Definirea şi caracterizarea Renaşterii a început în secolul al XIV – lea în

Italia, prin punerea sub acuzare a Evului Mediu de către Petrarca, primul care

formulează conceptul de „timpuri întunecate” (tenebrae), de „ barbarie”

medievală. Boccaccio este cel dintâi care defineşte „noua eră culturală”

atribuindu-i meritul restaurării literelor şi artelor după o lungă perioadă de

uitare. Ideea va fi dezvoltată spre sfârşitul aceluiaşi secol de către Filippo

Villani, urmat în secolul următor de Bruni, Flavio Biondo, Poggio Bracciolini şi

Elena Silvio Piccolomini. Primul autor italian care va folosi termenul Renaşterii

(rinascita) în istoria artei va fi Giorgio Vasari (1550).

Pentru Erasm, cultura medievală era o expresie a barbariei

(Antibarbarorum liber se intitulează una din primele sale opere), - în timp ce

acum „au renăscut” literele şi, alături de aceasta, artele. Erasm salută cu

entuziasm această reînflorire a literaturii şi artei, pe care o vede ca având loc nu

numai în Italia, ci în toată Europa Occidentală. Dar, cu toată această lărgire de

orizont sugerată de Erasm, „ideea umaniştilor despre Renaştere a rămas limitată

la aspectele intelectuale şi estetice ale culturii”. (W.K. Ferguson).

În secolul al XVIII–lea viziunea aspura Renaşterii se lărgeşte

considerabil. În explicarea culturii Renaşterii, Condorcet relevă evenimentele

precum invenţia tiparului şi a noilor tehnici industriale, căderea

Constantinopolului, descoperirea Americii, reacţia contra abuzurilor Bisericii

Catolice, Reforma care a încurajat libertatea de gândire, studiul clasicismului şi

a monumentelor antice.

Jules Michelet în „Renaissance” (1855) este cel dintâi care defineşte

Renaşterea ca o perioadă determinată a istoriei generale europene. Termenul nu

mai este acum limitat la definirea unei epoci de strălucire artistică şi literară, la

redescoperirea clasicilor şi la opera juriştilor timpului, ci este aplicat, unei

perioade în ansamblul său, şi care ar fi fost animată de un spirit particular,

prezent în toate manifestările vieţii ei.

Meritul lui Michelet constă în faptul că a fi acordat conceptului de

Renaştere o însemnătate universală şi concret umană, chiar dacă a limitat această

perioadă la secolul al XVI-lea, fără să-i extindă limitele temporale şi fără să

acorde italienilor paternitatea culturii şi civilizaţiei Renaşterii.

Ideea că Renaşterea se defineşte de fapt ca o fază istorică generaleuropeană,

iar nu doar ca o simplă mişcare artistico-literară, a întâmpinat mult

timp o rezistenţă constantă. Athur Gobinean, în seria sa de scene istorice

dramatizate (La Renaissance, 1877), înţelege Renaşterea doar ca expresie a unor

personalităţi şi a unor culturi de elită. Pentru Nietzsche, Renaşterea este marea

epocă a Supraomului şi o antiteză a civilizaţiei creştine.

Pentru Fr.de Sanctis, Renaşterea, splendidă prin arta sa, este o perioadă de

decadenţă morală, religioasă şi civică. În schimb, H. Taine şi Ph. Monnier dau

artei renascentiste italiene o interpretare istorico-culturală.

Spre deosebire de Franţa şi Anglia, în Germania – ţară în care literatura

epocii n-a produs opere de o valoare deosebită, iar în domeniul artei a rămas

caracteristic german stilul goticului târziu - Renaşterea a avut o durată mai

redusă şi s-a afirmat ca un fenomen cultural secundar; în timp ce Reforma a fost

considerată, expresia naţională germană a renaşterii.

Seria iluştrilor creatori a Renaşterii culminează cu Johan Nordstrom, a

cărui teză extremistă, afirmă că nimic din aporturile civilizaţiei şi culturii

renaşterii n-a fost un produs original. „Conştiinţa naţională, cultura orăşenească,

umanismul clasicizant, libertatea gândirii, cultivarea filosofiei platonice, studiul

empiric, al ştiinţelor naturale, interesul puternic pentru om şi natură, formarea

unei societăţi moderne şi cu gusturi tot mai rafinate, realism şi influenţe clasice

în artă, toate acestea n-au fost un produs original al Italiei Renascentiste, întrucât

toate fuseseră pe deplin obţinute şi realizate în Evul Mediu” (după Ferguson).

Cultura Renaşterii n-a creat nimic cu adevărat nou, toate elementele ei

importante existând încă din Evul Mediu (Et.Gilson). În schimb, noua epocă a

adus tot ce e rău în lumea modernă, deoarece cultura Renaşterii „s-a separat de

sacru - afirmă J. Maritain, - îndreptându-se spre om”.

Renaşterea este un fenomen European, nu doar italian, cum îl concepe

Burckhardt. Termenul circumscrie nu numai un fenomen cultural, în speţă

artistico-literar, ci şi o epocă determinată a istoriei, a civilizaţiei şi culturii

europene, ale cărei trăsături caracteristice s-au definit pentru prima dată şi în

modul cel mai complicat în Italia, de unde a iradiat - în proporţii şi în domenii

diferite – în alte ţări europene. În sfera noţiunii de Renaştere se înscriu 3 mari

evenimente: Mişcarea intelectuală a umanismului, Reforma religioasă şi

strălucita mişcare artistică (şi literară) a cărei denumire convenţională, general,

dar nejust acceptată ca atare (şi deci creând confuzia terminologică), s-a

suprapus întregii noţiuni de Renaştere ca fază istorică, ceea ce a făcut ca

splendoarea artistico-literară renascentistă să fie proiectată asupra epocii în

ansamblul ei, idealizând-o.

Civilizaţia şi cultura Renaşterii sunt profund marcate de o alianţă între

vechi şi nou, de persistenţa unor concepţii şi practici superstiţioase, magice,

ezoterice, cabalistice, astrologice, etc. – de care nu s-au debarasat total nici chiar

cele mai strălucite minţi ale ştiinţei şi filosofiei, ca J.Bodin, A. Pare, Copernic,

Kepler, Paracelsus, etc – G. Gusdorf defineşte Renaşterea ca marea epocă a

ambiguităţilor şi a contradicţiei; perioada în care „omul urmăreşte un fel de

creaţie a lumii şi a lui însuşi, se pasionează pentru aventura tehnică în care

recunoaşte un factor decisiv de reformare şi transformare a lumii”.

Epoca Renaşterii rămâne impresionantă prin extraordinara ei vitalitate,

prin optimismul iremediabil, prin pasiunea aventurii şi a libertăţii; refuzând nu

numai autoritarismul unor dogme, ci considerând şi moralitatea

comportamentului ca fiind un dat limitativ şi restrictiv. Juvat vivere! E o bucurie

să trăieşti!, exclamaţia lui Ulrich von Hutten pare a fi însăşi deviza oamenilor

Renaşterii.