1. Introducere în teoria culturii 1.1 Definirea conceptului de cultură

Teoria culturii este considerată a fi extrem de complexă, fiind construită
pe ideea privind modelele culturale care pornesc de la o anumită percepţie,
semnificaţie, misiune atribuită culturii. Cultura poate fi reprezentată sub forma
unor structuri inteligibile, încărcate de o realitate care se poate cunoaşte, învăţă,
transmite. Cultura trebuie privită ca fiind un produs al activităţii omului, al
individului uman care priveşte critic atât natura, precum şi societatea.
a) Perspectiva antropologică abordează conceptul de cultură din perspectiva
unei lumi umane, nevoia reproducerii sociale pe care indivizii umani doresc
să o asigure. Pentru a înţelege diversitatea culturii şi lanţul ei neîntrerupt de
transformări, trebuie înţeleasă şi acceptată descrierea culturii ca fenomen
organic. Comparaţia culturii cu un organism viu este o expresie unei analogii
proprii modului de gândire uman.
b) În concepţia altor cercetători, cultura nu se ocupă decât de probleme
spirituale sofisticate, fiind nevoie de o iniţiere specială în scopul înţelegerii
acestor aspecte.
Cultura, în general, are ca scop crearea unui efect asupra realităţii
înconjurătoare şi desăvârşirea căilor omului spre acţiune. Cultura descrie
demersul acţiunii umane, fiind nevoită să se adapteze, corecteze, reconstruiască
în funcţie de acest demers, permiţând chiar şi diviziuni locale şi temporale.
De asemenea, trebuie să considerăm existenţa culturii ca un complex de
practici al căror nivel teoretic are un caracter de reprezentare accentuat simbolic.
Cultura este asociată existentei sociale, dar nu trebuie redusă la o
explicaţie de tip strict sociologic. Trebuie luate în considerare următoarele
aspecte, ca fiind elemente esenţiale pentru studiul culturii:
a) Relaţia dintre tradiţie şi inovaţie este prezentă în cele mai vechi forme
culturale.
b) Cultura trebuie înţeleasă ca o entitate vie, o trăsătură fundamentală care
face societatea în care trăiesc oamenii, să fie conştient umană.
c) Încercarea de a înţelege sensurile actuale ale culturii, apropierea de alte
culturi, conştientizarea propriilor valori culturale.
Pentru a desemna limitele unei introduceri în teoria culturii, trebuie sa arătăm
mai întâi că introducerea propriu-zisa se doreşte a fi un temei pentru a susţine ideea,
că un curs privind modelele culturale porneşte de la o anumită percepţie,
semnificaţie, misiune atribuită culturii. Astfel putem reprezenta cultura în forma
unor structuri inteligibile, încărcate de o realitate, care se poate cunoaşte, învăţa,
transmite. Din acest punct de vedere, considerăm cultura ca un produs al activităţii
omului, mai exact al individului uman care priveşte critic atât natura, cât şi
societatea.
O asemenea poziţie reflexivă îl distanţează cu necesitate pe om de
produsele activităţii sale, printre care reproducerea şi în acelasi timp,
modificarea condiţiei sale de a fi Om. Cultura se naşte din praxis-ul uman, din
alcătuirea unor straturi de obişnuinţe prin care existenţa omului este îmbogaţită
atât material, cât şi spiritual. Din cuprinsul acestei definiri generice,
particularizăm cazul culturii moderne faţă de culturile arhaice, iar pentru o
localizare şi mai specifică, suntem interesaţi în această introducere de
posibilitatea unei teorii a modelelor culturale. Modele culturale presupun
prezenţa unor structuri particulare, flexibile, care fac distincte, aşa cum se va
vedea cazul unor experienţe culturale, având rolul unor invarianţi. Dorim să
arătăm importanţa studierii modelului cultural în general, al unor versiuni de
modele culturale, pentru a sublinia nu doar varietatea culturilor existente în
modernitate, ci şi posibilitatea cunoaşterii cauzelor unor antagonisme de tip
cultural, conflicte actuale ori latente, ceea ce face subiectul mai actual decât
oricând. Cultura a fost, de fapt, mereu actuală, chiar dacă sub forme camuflate.
O întroducere în teoria modelelor culturale accentuează contextualitatea
culturală în care omul trăieşte, prezenţa unui canon cultural specific unei
comunităti, nespecific alteia. Dar nu aceasta este singura raţiune pentru care o
întroducere în teoria modelelor culturale ar putea valida interesul unor categorii
diferite de oameni. Există un tot mai crescând interes manifestat de consumatorii
de cultură pentru informaţia asupra identităţilor pe care teoriile culturale le pot
oferi, asupra mijloacelor tehnologiei culturale contemporane, asupra perspectivei
devenirii culturale într-o lume care se declară a schimbării.
Consumatorul de cultură este azi adaptat nevoii unei formări continue, şi
din această perspectivă o întroducere în teoria modelelor culturale, îl poate
informa despre cultură în general, despre modelele culturale în special, ca formă
de aplicabilitate a culturii la o realitate contextuală socială, politică, materială,
spirituală.
Mai întâi trebuie să acceptăm ideea unei stratificări şi istoricităţi a culturii,
a faptului că în pofida unor diferenţe vizibile între numeroase surse în care este
produsă, cultura nu are un centru unic. De asemenea, trebuie să considerăm
existenţa culturii ca un complex de practici a căror nivel teoretic are un caracter
de reprezentare accentuat simbolic. În acest sens, trebuie sa luăm în seamă şi
constrângerea pe care orice conduită culturală o reprezintă. În continuare trebuie
să lărgim înţelesul pe care îl dăm culturii, să trecem de la o comprehensiune
strict spirituală a acesteia, cum este cazul în care definim cultura ca un set de
opere capitale ale omenirii din domeniiul artei, ştiintei, etc., şi să cuprindem în
acest cerc semantic întreaga activitate conştientă a omului, ce susţine astfel
praxis-ul său social. S-a făcut altădată distincţia între cultură şi civilizaţie,
susţinându-se după celebra formulă a lui Shpengler, că civilizaţiile reprezintă
stadiul actual unor culturi distincte. Luând în seamă dezvoltarea prodigiosă a
antropologiei culturale, sfera înţelesului conceptului de cultură a fost
reastructurată la o amplă şi, de altfel, motivată cuprindere a întregii activităţi
umane. Cultura este inevitabil legată de existenţa socială, dar nu trebuie redusă
la o explicaţi e de tip strict sociologic. Ideea vehiculată a „moştenirilor
culturale“ face din cultură un soi de exponat de muzeu, ori de atribut al unei
clase, unui grup de indivizi care o transformă într-o formă de proprietate.
Tradiţia culturală a fost din toate timpurile o armă politică, de unde reiese sensul
intrumental al culturii. Este adevarat că prin tradiţie, se înţelege în general o
transmitere, o subordonare în numele unei idealităti de la o generaţie la alta,
pierzându-se adesea din vedere că tradiţia prin care cultura se conservă este de
fapt un şir extraordinar de metamorfoze şi înnoiri. Relaţia dintre tradiţie şi
inovaţie este prezentă în cele mai vechi forme culturale, dar este adevarat că
politicile prin care noutatea este produsă, devine un obiect în sine de-abia în
modernitate. În al doilea rând, cultura trebuie înteleasă ca o entitate vie, o
trăsătură fundamentală, care face societatea în care trăiesc oamenii, sa fie
conştient umană. Într-o asemenea încercare de a depaşi unele neajunsuri în
înţelegerea sensurilor actuale ale culturii, trebuie de asemenea să cultivăm o
apropiere de înţelegerea altor culturi, privindu-ne propria cultura ca pe ceva
exotic. În acest mod vom reuşi să extindem sensurile conceptului de cultură la
dimensiunile lumii în care trăim azi, să nu înţelegem cultura după definiţii care
au fost formulate ieri. Doritori de modernitate şi nu de mondenitate, nu ne putem
despărţi totuşi de toate definiţiile care s-au dat culturii, şi înţelegând dialectica
dintre tradiţie şi inovaţie în cultură, nu este cazul să o facem.
Astfel una dintre cele mai vechi definiţii ale culturii îl plasează pe omul
cultivat în centrul unei preocupări pentru cultivarea conservării şi transmiterii
tradiţiei. Iar una dintre cele mai noi definitii îl plasează pe individ în mijlocul
unei „ţesături“ culturale, pe care o putem realiza cu ajutorul unei „descrieri
dense“ (Geertz). Dintr-o perspectivă antropologică am putea vedea în această
preocupare construcţia unei lumi umane, nevoia reproducerii sociale pe care
indivizii umani doresc să o asigure. Pentru a întelege diversitatea culturii şi
lanţul ei neîntrerupt de transformări care ne condiţionează un mod de a exista,
este necesar să privim critic descrierea culturii ca fenomen organic. Comparaţia
culturii cu un organism viu este expresie unei analogii proprii modului de
gândire uman. În acest fel se poate imagina o translare a formelor culturii dintr-o
epocă în alta, închipuindu-ne un model de creştere al culturii, care este de fapt
fondat pe o interpretare metafizică. Astfel suntem pregatiţi să ne închipuim că,
cultura trebuie sa ne ajute sa ne schimbăm într-un mod care să ne permită
standarde de viată mai bune, mai confortabile, mai moderne într-un cuvânt. O
asemenea percepţie a culturii este influentată de instrumentalismul culturii,
conform căruia acumularea de informaţie, cultivarea în sine trebuie sa aibă un
efect imediat asupra societătii. La celălalt capăt se află ideea că cultura nu se
ocupă decât de probleme spirituale sofisticate, şi că pentru înţelegerea acestora
este nevoie de o iniţiere specială. Ambele viziuni sunt extreme, ori pot
corespunde unor aplicaţii diferite ale sensurilor culturii. Cultura ca şi concept
general trebuie să creeze un efect asupra realitătii înconjurătoare, să
desăvârşeasca calea omului spre acţiune, după cum zestrea teoretică a culturii se
extinde mereu prin alte contribuţii teoretice. Cultura descrie în cele din urmă
demersul acţiunii umane, este corectată, reconstruită în funcţie de acest demers,
datorită acestui fapt perspectiva comprehensivă asupra culturii permite diviziuni
locale şi temporale, evaluări care pun în lumină diferenţele fără a manipula
aceste deosebiri cu scopul de a înălţa ierahii de putere. Este însă, adevarat că
structurarea unor modele culturale are şi un anumit sens politic, care trebuie însă
deconstruit, pentru a nu ideologiza sensul acţiunii umane. Simbolismul acţiunii
umane trebuie redat sferei culturale în care omul acţionează. Printr-un asemenea
demers spre întelegerea modelelor culturale, realizăm şi faptul că orice acţiune
umană este motivată de nevoi supraindividuale, care reprezintă în ansamblul lor
posibilitatea de a-l privi pe om ca pe un construct teoretic universal, cel de fiinţă
umană care trăieşte într-o diversitate de forme actualizate în contexte culturale
locale diverse.