9.5.Importanţa culturii medievale pentru cultura universală.
Perioadele des repetate de foamete, marile epidemii, catastrofele narurale,
războaiele dese şi alte forme de violenţă din Evul Mediu, au dus la o
insensibilitate a sentimentelor – caracteristică a mentalităţii medievale – precum
şi credinţa în viziuni, vise şi halucinaţii. Supranaturalul nu putea fi exclus din
concepţia despre lume, destinele omului şi ale Universului, înscriindu-se în
marele plan al divinităţii. Mentalitatea religioasă era dominantă.
Mentalitatea simbolică nu este proprie numai creştinismului; dar Evul
Mediu a dat conştiinţei şi interpretării simbolice o extindere, o complexitate şi
un sens concordant cu doctrina creştină.
Elementele multiple şi complexe ale culturii medievale – concepţia despre
lume, credinţe, forme şi sisteme de comportament – au ajuns a fi un “bun
social”, astfel încât a devenit cu adevărat o cultură populară, accesibilă tuturor
membrilor societăţii medievale.
Această formă de gândire, specific medievală, a luat forme exclusiv
teologice, manifestîndu-se în toate sferele vieţii sociale ale acelor timpuri.
Biserica medievală a avut o atitudine destul de suspicioasă faţă tradiţiile şi
obiceiurile religioase populare, influenţa cărora se resimţea tot mai mult asupra
instituţiei bisericeşti. Credinţa populară, în mod special magia, a avut o
răspîndire majoră în societatea medievală. Deşi într-o formă începientă,
creştinismul este principala trăsătură a vieţii culturale medievale.
Societatea medievală a fost una foarte religioasă, astfel încât instituţia
bisericească a ajuns să controleze orice manifestare a vieţii sociale biserica - este
factorul decisiv în dezvoltarea jurisprudenţei, ştiinţelor naturale, filosofia, logica
- toate se dezvoltau în conformitate cu principiile creştine. Elita religioasă era
unica categorie socială cărturară a evului mediu, în comparaţie cu inteligentul de
astăzi, totuşi, europeanul medieval este “necărturar”. Doar către sfârşitul
sec.XV-lea biserica a conştientizat necesitatea pregătirii cadrelor şi drept urmare
au permis deschiderea şi activitatea primelor universităţi.
Cultura antichităţii n-a fost uitată în tot cursul Evului Mediu. Ea constituia
nu numai un izvor bogat de cunostinţe şi un prilej de delectare a spiritului, ci şi
un sprijin intelectual şi moral, o verificare prin confruntarea ideilor şi a
capacităţilor intelectuale ale autorilor medievali. Indeosebi autorii secolului al
XII-lea se recunoşteau debitori ai gândirii greco-romane; iar intelectualul,
“clericul”, considera latina ca fiind limba sa “maternă”, indispensabilă integrării
lui în marea comunitate a culturii şi a spiritului. Antichitatea îi dădea omului şi
sentimentul unei continuităţi a istoriei şi al apartenenţei la o tradiţie de autoritate
– la care simţea nevoia să facă apel adeseori necritic, cu un respect şi o încredere
exagerate. “Oamenii Evului Mediu ştiau că sunt moştenitorii unui trecut pe care
nu-l refuză. Dimpotrivă, vor sa-l adopte. Ei nutresc pentru Antichitate acelaşi
respect ca şi oamenii Renaşterii” (M.-M. Davy).
John de Salisbury relatează cuvintele – rămase celebre – ale ilustrului
magistru Bernad de Charles, în care reflectă cât se poate de clar felul în care
filosofii şi erudiţii sec. al XIII-lea se consideră continuatorii şi debitorii – în
acelaşi timp orgolioşi şi modeşti, mândrii şi umili – ai marilor lor predecesori
din Antichitate: “Noi suntem nişte pitici urcaţi pe umerii unor uriaşi, şi in felul
acesta putem vedea mai mult şi mai departe decât ei; dar nu datorită elevaţiei
privirii noastre sau staturii trupului nostru, ci pentru că noi suntem ridicaţi de ei
la o mai mare înălţime şi suntem susţinuţi de statura lor uriaţă”
Dacă Bernard de Charles ar fi trăit în epoca Renaşterii şi ar fi vorbit în
numele oamenilor acestei epoci, poate că tot în aceeaşi termeni s-ar fi exprimat
şi despre “uriaşii” Evului Mediu.
Bibliografie
1. Istoria şi filosofia culturii / coord: Gr. Socolov. – Chişinău, 1998.
2. Culturologie. Prelegeri / Red. I. Vangheli. - Chişinău, UTM 2001.
3. Novăcescu Dorn, Istoria civilizaţiei europene. Curs. P.I. – Timişoara:
4. Univesitatea „Politehnică”, 1997.
5. Drimba Ovidiu, Istoria culturii şi civilizaţiei, Bucureşti Ed. Ştiinţifică, 1995.
războaiele dese şi alte forme de violenţă din Evul Mediu, au dus la o
insensibilitate a sentimentelor – caracteristică a mentalităţii medievale – precum
şi credinţa în viziuni, vise şi halucinaţii. Supranaturalul nu putea fi exclus din
concepţia despre lume, destinele omului şi ale Universului, înscriindu-se în
marele plan al divinităţii. Mentalitatea religioasă era dominantă.
Mentalitatea simbolică nu este proprie numai creştinismului; dar Evul
Mediu a dat conştiinţei şi interpretării simbolice o extindere, o complexitate şi
un sens concordant cu doctrina creştină.
Elementele multiple şi complexe ale culturii medievale – concepţia despre
lume, credinţe, forme şi sisteme de comportament – au ajuns a fi un “bun
social”, astfel încât a devenit cu adevărat o cultură populară, accesibilă tuturor
membrilor societăţii medievale.
Această formă de gândire, specific medievală, a luat forme exclusiv
teologice, manifestîndu-se în toate sferele vieţii sociale ale acelor timpuri.
Biserica medievală a avut o atitudine destul de suspicioasă faţă tradiţiile şi
obiceiurile religioase populare, influenţa cărora se resimţea tot mai mult asupra
instituţiei bisericeşti. Credinţa populară, în mod special magia, a avut o
răspîndire majoră în societatea medievală. Deşi într-o formă începientă,
creştinismul este principala trăsătură a vieţii culturale medievale.
Societatea medievală a fost una foarte religioasă, astfel încât instituţia
bisericească a ajuns să controleze orice manifestare a vieţii sociale biserica - este
factorul decisiv în dezvoltarea jurisprudenţei, ştiinţelor naturale, filosofia, logica
- toate se dezvoltau în conformitate cu principiile creştine. Elita religioasă era
unica categorie socială cărturară a evului mediu, în comparaţie cu inteligentul de
astăzi, totuşi, europeanul medieval este “necărturar”. Doar către sfârşitul
sec.XV-lea biserica a conştientizat necesitatea pregătirii cadrelor şi drept urmare
au permis deschiderea şi activitatea primelor universităţi.
Cultura antichităţii n-a fost uitată în tot cursul Evului Mediu. Ea constituia
nu numai un izvor bogat de cunostinţe şi un prilej de delectare a spiritului, ci şi
un sprijin intelectual şi moral, o verificare prin confruntarea ideilor şi a
capacităţilor intelectuale ale autorilor medievali. Indeosebi autorii secolului al
XII-lea se recunoşteau debitori ai gândirii greco-romane; iar intelectualul,
“clericul”, considera latina ca fiind limba sa “maternă”, indispensabilă integrării
lui în marea comunitate a culturii şi a spiritului. Antichitatea îi dădea omului şi
sentimentul unei continuităţi a istoriei şi al apartenenţei la o tradiţie de autoritate
– la care simţea nevoia să facă apel adeseori necritic, cu un respect şi o încredere
exagerate. “Oamenii Evului Mediu ştiau că sunt moştenitorii unui trecut pe care
nu-l refuză. Dimpotrivă, vor sa-l adopte. Ei nutresc pentru Antichitate acelaşi
respect ca şi oamenii Renaşterii” (M.-M. Davy).
John de Salisbury relatează cuvintele – rămase celebre – ale ilustrului
magistru Bernad de Charles, în care reflectă cât se poate de clar felul în care
filosofii şi erudiţii sec. al XIII-lea se consideră continuatorii şi debitorii – în
acelaşi timp orgolioşi şi modeşti, mândrii şi umili – ai marilor lor predecesori
din Antichitate: “Noi suntem nişte pitici urcaţi pe umerii unor uriaşi, şi in felul
acesta putem vedea mai mult şi mai departe decât ei; dar nu datorită elevaţiei
privirii noastre sau staturii trupului nostru, ci pentru că noi suntem ridicaţi de ei
la o mai mare înălţime şi suntem susţinuţi de statura lor uriaţă”
Dacă Bernard de Charles ar fi trăit în epoca Renaşterii şi ar fi vorbit în
numele oamenilor acestei epoci, poate că tot în aceeaşi termeni s-ar fi exprimat
şi despre “uriaşii” Evului Mediu.
Bibliografie
1. Istoria şi filosofia culturii / coord: Gr. Socolov. – Chişinău, 1998.
2. Culturologie. Prelegeri / Red. I. Vangheli. - Chişinău, UTM 2001.
3. Novăcescu Dorn, Istoria civilizaţiei europene. Curs. P.I. – Timişoara:
4. Univesitatea „Politehnică”, 1997.
5. Drimba Ovidiu, Istoria culturii şi civilizaţiei, Bucureşti Ed. Ştiinţifică, 1995.
Comentarii
Trimiteți un comentariu