9.2 Arta şi învăţământul medieval
Un şir de oameni de cultură s-au străduit să transmită realizările culturii
clasice îndeosebi sub forma unor compendii, mai accesibile decât operele în
întregimea lor, oamenilor medievali. Martianus Capella (sec. V) a transmis
sistemul mai vechi al grupării cunoştinţelor antichităţii în şapte arte liberale. Ele
au fost grupate ulterior în trei căi ale cunoaşterii (trivium): gramatica, dialectica
şi retorica şi în patru căi ale cunoaşterii (quadrivium): aritmetica, geometria,
astronomia şi muzica, care au constituit baza învăţământului medieval.
La rândul său, pe măsura consolidării poziţiilor sale social-politice şi
ideologice în societate, biserica creştină devenea tot mai precaută faţă de cultura
antică păgână. Exprimând poziţia oficială a bisericii faţă de moştenirea culturală
antică, papa Grigore I cel Mare, reproşa în 601 unui prelat care se ocupa de
literele lumeşti, că în una şi aceeaşi gură nu încape lauda lui Hristos împreună
cu lauda lui Jupiter. În condiţiile regresului cultural al epocii şi ale instaurării
supremaţiei spirituale a clerului, principalele centre de cultură reprezentau nişte
oaze răzleţe: unele reşedinţe episcopale şi unele mănăstiri, curţile regale, iar
creatorii şi purtătorii de cultură proveneau aproape numai din rândurile unor
clerici cu pregătire culturală mai temeinică, astfel încât termenul de cleric şi de
ştiutor de carte deveniseră sinonime. Bibliotecile mănăstireşti cuprindeau lucrări
nu numai religioase, ci şi profane, între care şi opere antice salvate de la
distrugere; exemple de astfel de biblioteci avem la Vivarium, Monte Cassino,
Sankt Gallen, Fulda, Lindisfarne etc.
După dispariţia şcolilor antice, mai întâi mănăstirile au fost cele care au
asigurat transmiterea artelor liberale, adaptate nevoilor culturii creştine. Carol
cel Mare, care a înţeles importanţa scrisului pentru renaşterea bisericii şi a
statului, a căutat să creeze şcoli pe lângă bisericile episcopale şi chiar parohiale.
În secolul al X-lea, alături de mari centre mănăstireşti, cum sunt cele menţionate
mai sus, se afirmă şcolile episcopale de la Köln, Utrecht, Reims, în timp ce în
Italia se menţine tradiţia şcolilor de drept şi a celor notariale. În unele oraşe,
însă, afluxul de profesori şi elevi, precum şi lărgirea temelor de gândire - e
perioada certei universaliilor - determină eliberarea şcolilor de sub tutela
episcopală. În secolul al XIII-lea, asistăm la triumful unei noi instituţii,
Universitatea, în care se afirmă metoda de învăţare pusă la punct în cadrul
şcolilor pe baza lecturii şi comentării textelor ce fac autoritate: scolastica.
Protejată de papalitate şi de autorităţile laice, ea este în acelaşi timp o asociere
de şcoli şi o corporaţie de profesori şi studenţi, condusă prin statute sau
privilegii ce-i sunt proprii. Universitatea medievală - matrice a universităţii
moderne, dar în esenţă, fundamental diferită - este o instituţie tipic europeană,
absolut originală şi caracteristică Evului Mediu.
Viaţa intelectuală din Italia Evului Mediu avea o orientare practică, legată
de activitatea politico-socială; mişcarea comunală - mai activă aici decât în alte
părţi ale Europei - avea nevoie în primul rând de jurişti, de specialişti, de
funcţionari calificaţi pentru administrarea oraşelor şi pentru a le apăra interesele
şi drepturile. Pe baza acestor comandamente apar şi Universităţile în Italia şi
apoi şi în celelalte spaţii vest-europene; unele dntre aceste Universităţi au
rezistat vremurilor, funcţionând aproape fără întrerupere până în zilele noastre:
Bologne, Paris, Oxford, Heidelberg ş.a.
În secolele VI-VIII, preocupările culturale erau îndreptate mai mult asupra
cunoştinţelor enciclopedice, teologiei-filosofiei, istoriografiei şi beletristicii şi
mai puţin asupra ştiinţelor naturii. Nivelul cunoştinţelor epocii se reflectă în
întinsa lucrare cu caracter enciclopedic Etimologii, datorată lui Isidor din
Sevilla. În domeniul istoriografiei, în Galia, Grigore de Tours (cca.538-594), a
scris Istoria francilor, în care expune istoria Galiei şi cu precădere a francilor de
la începuturile legendare ale dinastiei merovingiene până către finele secolului al
VI-lea. În Anglia cea mai răspândită cronică aparţine lui Beda Venerabilul,
autorul lucrării Istoria bisericească a neamului anglilor, în care înfăţişează
istoria Britaniei de la venirea anglo-saxonilor în insulă în anul 731.
Evoluţia culturală din primele secole ale Evului Mediu, prin transmiterea
unei părţi a moştenirii culturale a antichităţii şi prin funcţionarea unor centre
culturale laice şi mai ales religioase, a creat condiţii pentru înviorarea culturii în
timpul aşa-numitei Renaşteri carolingiene (ultimul sfert al secolului al VIII-lea -
prima jumătate a secolului al IX-lea). Expansiunea statului franc carolingian şi a
creştinismului în rit latin a sporit nevoia de slujbaşi şi clerici cu o pregătire mai
bună, în funcţie de necesităţile statului şi bisericii. Pentru realizarea acestor
scopuri, Carol cel Mare a invitat la curtea sa pe Petru din Pisa şi Paulin din Friul
(Italia), Paul Diaconul, Theodulf, Alcuin etc., gramaticieni, poeţi, teologi,
geografi. Programul Renaşterii carolingiene a fost realizat prin activitatea
acestui "stat major cultural" şi s-a desfăşurat în cercurile cultivate ale epocii, ca
Academia palatină de la Aachen, şcolile episcopale, mănăstireşti ş.a. Din
această perioadă datează majoritatea operelor antice, care au fost copiate în
scriptoriile mănăstirilor, opere ale scriitorilor antici, Titus Livius, Caesar,
Tacitus, Vergilius, Lucretius, etc. În istoriografie tendinţa de a glorifica şi a
justifica politica statului carolingian şi a suveranilor săi se reflectă în Analele
regatului francilor, cronică oficială a evenimetelor mai însemnate petrecute în
anii 768-829, în Viaţa împăratului Carol cel Mare scrisă de Einhard (Eginhard -
cc.830). Deşi Renaşterea carolingiană, prin programul şi mijloacele sale
modeste, nu putea cuprinde decât un mic număr de oameni, având deci o
răspândire şi efecte limitate, totuşi, prin valorificarea şi transmiterea unei părţi a
moştenirii culturale clasice şi prin efortul de a concilia creştinismul cu
înţelepciunea antică a constituit veriga de legătură între cultura clasică,
umanismul occidental din secolele XII-XIII şi umanismul renascentist.
Continuarea obiectivelor Renaşterii carolingiene a fost completată, în
secolele IX-XI, prin intensificarea contactelor culturii occidentale cu culturile
bizantină şi arabă, mai ales prin Italia de sud şi Spania arabă. În domeniul
ştiinţelor naturii, în zona de contact din sudul Italiei a culturii occidentale cu cele
bizantină, arabă şi ebraică, a funcţionat în secolul al X-lea şcoala de medicină de
la Salerno.
Ca şi în secolele precedente, limba culturii scrise a continuat să fie latina,
dar încheierea în linii mari a procesului de formare a popoarelor şi limbilor
romanice şi germanice a stat la baza pătrunderii şi răspândirii limbilor vorbite în
cultura scrisă. Astfel, jurământul de la Strassbourg, întocmit în 842 este redactat
în limba latină, dar pentru a fi înţeles de oştenii din Francia apuseană şi de cei
din Francia răsăriteană, conţine şi o redactare în lingua romana (vechea
franceză) şi lingua tedesca (germana veche). În Britania domnia lui Alfred cel
Mare (871-899), rege de Wessex, poate fi comparată, din punctul de vedere al
culturii şi învăţământului, cu cea a lui Carol cel Mare, deoarece şi el dispune
crearea de şcoli şi iniţiază alcătuirea Cronicii anglo-saxone.
Arta. Ca şi în domeniul culturii, şi în cel al artei au coexistat şi s-au
influenţat elemente ale moştenirii clasice romane, păstrate îndeosebi în domeniul
arhitecturii în piatră şi în tehnica mozaicului, ale lumii germanice, prezente mai
ales în arhitectura în lemn şi în obiectele în lemn ca şi în artele decorative:
podoabe, miniaturi şi coperţi de codice.
În domeniul arhitecturii în piatră de tradiţie romană se înscriu bazilicele
San Apollinare Nuovo şi San Vitale din Ravenna (sec. VI), baptisteriul Saint
Jean din Poitiers (sec. VII), capela imperială de la Aachen (sfârşitul secolului al
VIII-lea - începutul secolului al IX-lea). Primele manifestări ale unei arhitecturi
romanice - caracterizată prin bolta de pietre faţetate, menţinute cu o lata numită
cheie de boltă - apar aproape în acelaşi timp, la sfârşitul secolului al X-lea şi
începutul secolului al XI-lea, în Catalonga, Lombardia şi Lorena. De aici ele se
exind în tot Occidentul creştin, punctul de convergenţă situându-se în Burgundia
şi Auvergne. Arta bizantină, cu edificiile sale cu cupole şi cu caracterul hieratic
şi ţeapăn al decoraţiunilor sale, arta musulmană, descoperită în Spania
Reconquistei şi pe Tărâmul Sfânt, i-au inspirat mult pe arhitecţii şi artiştii epocii
romanice. Printre problemele tehnice care se ridicau în faţa arhitecţilor, cea mai
importantă era aceea a acoperişului, care a fost construit din piatră în sistemul
bolţii în plin arc, care avea dezavantajul că nu oferea posibilitatea ridicării unor
construcţii înalte. Acest inconvenient a fost înlăturat începând cu secolul al XIlea,
când s-au adoptat soluţii variate: juxtapunerea mai multor cupole, bolţi în
umbrar susţinute de arcuri ce dublează bolta. Exemple celebre de astfel de
construcţii se întâlnesc din Franţa până în regatul maghiar şi din Scandinavia
până în Italia (mănăstirea Santiago e Compostella, domul din Worms,
catedralele din Poitiers, Toulouse ş.a.).
clasice îndeosebi sub forma unor compendii, mai accesibile decât operele în
întregimea lor, oamenilor medievali. Martianus Capella (sec. V) a transmis
sistemul mai vechi al grupării cunoştinţelor antichităţii în şapte arte liberale. Ele
au fost grupate ulterior în trei căi ale cunoaşterii (trivium): gramatica, dialectica
şi retorica şi în patru căi ale cunoaşterii (quadrivium): aritmetica, geometria,
astronomia şi muzica, care au constituit baza învăţământului medieval.
La rândul său, pe măsura consolidării poziţiilor sale social-politice şi
ideologice în societate, biserica creştină devenea tot mai precaută faţă de cultura
antică păgână. Exprimând poziţia oficială a bisericii faţă de moştenirea culturală
antică, papa Grigore I cel Mare, reproşa în 601 unui prelat care se ocupa de
literele lumeşti, că în una şi aceeaşi gură nu încape lauda lui Hristos împreună
cu lauda lui Jupiter. În condiţiile regresului cultural al epocii şi ale instaurării
supremaţiei spirituale a clerului, principalele centre de cultură reprezentau nişte
oaze răzleţe: unele reşedinţe episcopale şi unele mănăstiri, curţile regale, iar
creatorii şi purtătorii de cultură proveneau aproape numai din rândurile unor
clerici cu pregătire culturală mai temeinică, astfel încât termenul de cleric şi de
ştiutor de carte deveniseră sinonime. Bibliotecile mănăstireşti cuprindeau lucrări
nu numai religioase, ci şi profane, între care şi opere antice salvate de la
distrugere; exemple de astfel de biblioteci avem la Vivarium, Monte Cassino,
Sankt Gallen, Fulda, Lindisfarne etc.
După dispariţia şcolilor antice, mai întâi mănăstirile au fost cele care au
asigurat transmiterea artelor liberale, adaptate nevoilor culturii creştine. Carol
cel Mare, care a înţeles importanţa scrisului pentru renaşterea bisericii şi a
statului, a căutat să creeze şcoli pe lângă bisericile episcopale şi chiar parohiale.
În secolul al X-lea, alături de mari centre mănăstireşti, cum sunt cele menţionate
mai sus, se afirmă şcolile episcopale de la Köln, Utrecht, Reims, în timp ce în
Italia se menţine tradiţia şcolilor de drept şi a celor notariale. În unele oraşe,
însă, afluxul de profesori şi elevi, precum şi lărgirea temelor de gândire - e
perioada certei universaliilor - determină eliberarea şcolilor de sub tutela
episcopală. În secolul al XIII-lea, asistăm la triumful unei noi instituţii,
Universitatea, în care se afirmă metoda de învăţare pusă la punct în cadrul
şcolilor pe baza lecturii şi comentării textelor ce fac autoritate: scolastica.
Protejată de papalitate şi de autorităţile laice, ea este în acelaşi timp o asociere
de şcoli şi o corporaţie de profesori şi studenţi, condusă prin statute sau
privilegii ce-i sunt proprii. Universitatea medievală - matrice a universităţii
moderne, dar în esenţă, fundamental diferită - este o instituţie tipic europeană,
absolut originală şi caracteristică Evului Mediu.
Viaţa intelectuală din Italia Evului Mediu avea o orientare practică, legată
de activitatea politico-socială; mişcarea comunală - mai activă aici decât în alte
părţi ale Europei - avea nevoie în primul rând de jurişti, de specialişti, de
funcţionari calificaţi pentru administrarea oraşelor şi pentru a le apăra interesele
şi drepturile. Pe baza acestor comandamente apar şi Universităţile în Italia şi
apoi şi în celelalte spaţii vest-europene; unele dntre aceste Universităţi au
rezistat vremurilor, funcţionând aproape fără întrerupere până în zilele noastre:
Bologne, Paris, Oxford, Heidelberg ş.a.
În secolele VI-VIII, preocupările culturale erau îndreptate mai mult asupra
cunoştinţelor enciclopedice, teologiei-filosofiei, istoriografiei şi beletristicii şi
mai puţin asupra ştiinţelor naturii. Nivelul cunoştinţelor epocii se reflectă în
întinsa lucrare cu caracter enciclopedic Etimologii, datorată lui Isidor din
Sevilla. În domeniul istoriografiei, în Galia, Grigore de Tours (cca.538-594), a
scris Istoria francilor, în care expune istoria Galiei şi cu precădere a francilor de
la începuturile legendare ale dinastiei merovingiene până către finele secolului al
VI-lea. În Anglia cea mai răspândită cronică aparţine lui Beda Venerabilul,
autorul lucrării Istoria bisericească a neamului anglilor, în care înfăţişează
istoria Britaniei de la venirea anglo-saxonilor în insulă în anul 731.
Evoluţia culturală din primele secole ale Evului Mediu, prin transmiterea
unei părţi a moştenirii culturale a antichităţii şi prin funcţionarea unor centre
culturale laice şi mai ales religioase, a creat condiţii pentru înviorarea culturii în
timpul aşa-numitei Renaşteri carolingiene (ultimul sfert al secolului al VIII-lea -
prima jumătate a secolului al IX-lea). Expansiunea statului franc carolingian şi a
creştinismului în rit latin a sporit nevoia de slujbaşi şi clerici cu o pregătire mai
bună, în funcţie de necesităţile statului şi bisericii. Pentru realizarea acestor
scopuri, Carol cel Mare a invitat la curtea sa pe Petru din Pisa şi Paulin din Friul
(Italia), Paul Diaconul, Theodulf, Alcuin etc., gramaticieni, poeţi, teologi,
geografi. Programul Renaşterii carolingiene a fost realizat prin activitatea
acestui "stat major cultural" şi s-a desfăşurat în cercurile cultivate ale epocii, ca
Academia palatină de la Aachen, şcolile episcopale, mănăstireşti ş.a. Din
această perioadă datează majoritatea operelor antice, care au fost copiate în
scriptoriile mănăstirilor, opere ale scriitorilor antici, Titus Livius, Caesar,
Tacitus, Vergilius, Lucretius, etc. În istoriografie tendinţa de a glorifica şi a
justifica politica statului carolingian şi a suveranilor săi se reflectă în Analele
regatului francilor, cronică oficială a evenimetelor mai însemnate petrecute în
anii 768-829, în Viaţa împăratului Carol cel Mare scrisă de Einhard (Eginhard -
cc.830). Deşi Renaşterea carolingiană, prin programul şi mijloacele sale
modeste, nu putea cuprinde decât un mic număr de oameni, având deci o
răspândire şi efecte limitate, totuşi, prin valorificarea şi transmiterea unei părţi a
moştenirii culturale clasice şi prin efortul de a concilia creştinismul cu
înţelepciunea antică a constituit veriga de legătură între cultura clasică,
umanismul occidental din secolele XII-XIII şi umanismul renascentist.
Continuarea obiectivelor Renaşterii carolingiene a fost completată, în
secolele IX-XI, prin intensificarea contactelor culturii occidentale cu culturile
bizantină şi arabă, mai ales prin Italia de sud şi Spania arabă. În domeniul
ştiinţelor naturii, în zona de contact din sudul Italiei a culturii occidentale cu cele
bizantină, arabă şi ebraică, a funcţionat în secolul al X-lea şcoala de medicină de
la Salerno.
Ca şi în secolele precedente, limba culturii scrise a continuat să fie latina,
dar încheierea în linii mari a procesului de formare a popoarelor şi limbilor
romanice şi germanice a stat la baza pătrunderii şi răspândirii limbilor vorbite în
cultura scrisă. Astfel, jurământul de la Strassbourg, întocmit în 842 este redactat
în limba latină, dar pentru a fi înţeles de oştenii din Francia apuseană şi de cei
din Francia răsăriteană, conţine şi o redactare în lingua romana (vechea
franceză) şi lingua tedesca (germana veche). În Britania domnia lui Alfred cel
Mare (871-899), rege de Wessex, poate fi comparată, din punctul de vedere al
culturii şi învăţământului, cu cea a lui Carol cel Mare, deoarece şi el dispune
crearea de şcoli şi iniţiază alcătuirea Cronicii anglo-saxone.
Arta. Ca şi în domeniul culturii, şi în cel al artei au coexistat şi s-au
influenţat elemente ale moştenirii clasice romane, păstrate îndeosebi în domeniul
arhitecturii în piatră şi în tehnica mozaicului, ale lumii germanice, prezente mai
ales în arhitectura în lemn şi în obiectele în lemn ca şi în artele decorative:
podoabe, miniaturi şi coperţi de codice.
În domeniul arhitecturii în piatră de tradiţie romană se înscriu bazilicele
San Apollinare Nuovo şi San Vitale din Ravenna (sec. VI), baptisteriul Saint
Jean din Poitiers (sec. VII), capela imperială de la Aachen (sfârşitul secolului al
VIII-lea - începutul secolului al IX-lea). Primele manifestări ale unei arhitecturi
romanice - caracterizată prin bolta de pietre faţetate, menţinute cu o lata numită
cheie de boltă - apar aproape în acelaşi timp, la sfârşitul secolului al X-lea şi
începutul secolului al XI-lea, în Catalonga, Lombardia şi Lorena. De aici ele se
exind în tot Occidentul creştin, punctul de convergenţă situându-se în Burgundia
şi Auvergne. Arta bizantină, cu edificiile sale cu cupole şi cu caracterul hieratic
şi ţeapăn al decoraţiunilor sale, arta musulmană, descoperită în Spania
Reconquistei şi pe Tărâmul Sfânt, i-au inspirat mult pe arhitecţii şi artiştii epocii
romanice. Printre problemele tehnice care se ridicau în faţa arhitecţilor, cea mai
importantă era aceea a acoperişului, care a fost construit din piatră în sistemul
bolţii în plin arc, care avea dezavantajul că nu oferea posibilitatea ridicării unor
construcţii înalte. Acest inconvenient a fost înlăturat începând cu secolul al XIlea,
când s-au adoptat soluţii variate: juxtapunerea mai multor cupole, bolţi în
umbrar susţinute de arcuri ce dublează bolta. Exemple celebre de astfel de
construcţii se întâlnesc din Franţa până în regatul maghiar şi din Scandinavia
până în Italia (mănăstirea Santiago e Compostella, domul din Worms,
catedralele din Poitiers, Toulouse ş.a.).
Turnul din Pisa-stil romanic
Domul din Milano- stil gotic
Sculptura şi pictura erau, de regulă, auxiliare ale arhitecturii, dar s-au
realizat şi opere separate, mai ales în domeniul artelor decorative (statuete, ca
aceea reprezentând un suveran carolingian, poate Carol cel Mare, sec. IX).
Carol Magnificul, (742-814)
De o mare răspândire şi preţuire se bucurau artele decorative legate de
prelucrarea lemnului şi a metalelor şi decorarea manuscriselor. Scriptoriile, mai
ales ecleziastice, din secolele VI-X, constituiau ateliere nu numai pentru copiat
codice, în secolele IX-X cu eleganta minusculă carolingiană, ci şi pentru
realizarea legăturilor, ferecăturilor şi minierea codicelor, ca Evangheliarul din
Kells, Evangheliarul de la Lindisfarne (Britania anglo-saxoă, sec. VIII-IX),
Psaltirea de la Utrecht (statul carolingian, sec. IX).
Dezvoltarea educaţiei fizice în Evul Mediu este determinată de religia
creştină, care triumfă asupra vechilor religii politeiste, determinând atât
concepţiile, preum şi forma instituţiilor. Desfiinţarea Jocurilor Olimpice şi apoi
incendierea Olympiei au fost fapte simbolice care au pecetluit triumful eticii
creştine asupra concepţiilor antice, care suferiseră un pregnant proces de
degenerare în ultimele veacuri. Locul concepţiilor greco-romane preocupate de
aspectul fizic al omului este luat de concepţiile creştine care au creat un ideal cu
totul diferit. Doctrina creştină se sprijină pe dualitatea corpului şi a spiritului:
corpul este pieritor, sufletul nemuritor. Corpul este duşmanul sufletului,
reşedinţa din cauza păcatului. Cu cât corpul este mai slăbit, mai neîngrijit, cu
atât şansele sufletului de a accede la viaţa veşnică sunt mai mari. Ca o
consecinţă a creşterii influenţei acestor concepţii a fost interzicerea exerciţiilor
fizice prin care se cultivă latura fizică a persoanei. În sistemul de educaţie şi
învăţământ, dominat de teologie, era exclusă orice preocupare pentru educaţie
fizică. În acest mod, creştinismul a dus la decăderea exerciţiilor fizice.
Dar, chiar dacă exerciţiile fizice nu au fost practicate în sistemul şcolar
feudal, nu înseamnă că ele au dispărut din viaţa popoarelor. Exerciţiile fizice au
continuat să facă parte din viaţa oamenilor şi să fie practicate. Pe de o parte ele
erau exersate din necesitatea asigurării pregătirii militare, dar şi din dorinţa
naturală de mişcare a oamnilor din cele mai diverse categorii sociale. Clasele
nobiliare au practicat exerciţiile fizice în cadrul instituţiei cavalereşti, în timp ce
oamenii din popor, ţărani şi orăşeni în divers ocazii specifice vieţii feudale:
serbările populare care erau marcate prin organizarea unor întreceri de alergări,
sărituri, aruncarea cu piatra, jocuri cu mingea, dansuri popolare tradiţionale.
Astfel, multe jocuri sportive practicate în zilele noastre îşi au originea în jocurile
medievale practicate în Evul Mediu: tenisul, crichetul, golful, biliardul, fotbalul,
dacă le pomenim pe cele mai cunoscute.
Comentarii
Trimiteți un comentariu