6.2.Mitologia şi religia greacă.

Pentru majoritatea contemporanilor noştri mitologia şi religia greacă sunt
în fond un ansamblu de legende din care poeţii şi artiştii moderni, începând cu
perioada Renaşterii, s-au inspirat adesea, imitându-i pe predecesorii lor greci.
Şi în mitologie, şi în religie omul caută să obţină protecţia zeilor în timpul
vieţii mai mult decât după moarte. Mitologia şi religia greacă sunt superioare
celorlalte prin extraordinara bogăţie de mituri pe care le-a creat în jurul zeilor săi
şi prin implicaţiile filosofice sau prin faptul că mitologia greacă a influenţat atât
creaţia literară, precum şi domeniul artei, şi chiar o mare parte din gândirea
filosofică greacă.

Hercule, sculptură Grecia Antică

Pentru greci zeii sunt apropiaţi atât prin simţămintele lor, precum şi prin

cultura lor, fiind convinşi că puterea pe care o au participă la soarta muritorilor.

Astfel relaţiile între greci şi divinitate capătă o coloratură personală. Zeul este o

individualitate: se solicită protecţie, încredere şi simpatie, nu numai un respect şi

teamă.

În zilele noastre mitologia greacă rămâne nu doar sursa unor motive şi

trimiteri literare, dar şi a unor poveşti fermecătoare care continuă să fascineze.

Mitologia greacă rămâne o referinţă culturală importantă mult timp după ce

religia greacă, de care a fost legată, a încetat să se mai practice. A existat o

revoltă creştină de desfigurare sau distrugere a idolilor şi a altor imagini care

reflectau cultul public al zeilor. Creştinismul a înlocuit păgânismul ca religie

oficială a Imperiului Roman în 391, când a fost declarat unica religie a

imperiului. Literatura reprezenta o problemă mai dificilă pentru creştini,

deoarece influenţa mitologiei greceşti nu s-ar fi putut elimina peste noapte fără

distrugerea operelor lui Homer, Theocrit, Vergiliu, Ovidiu şi a altor autori,

valori culturale universale. Chiar si literatura creştină face adesea trimiteri la

mitologia greacă şi romană, tot aşa cum în scrierile de bază ale religiei creştine

regăsim înţelepciunea şi unele dintre judecăţile filosofilor greci.

În ceea ce priveşte religia grecilor, este de menţionat faptul că în sec. VI

a.Chr. în lumea greacă se delimitează clar două niveluri de gândire religioasă,

două forme de credinţe mitologico-religioase în mod substanţial diverse: religia

de stat (oficială) şi cea populară.

Panteonul religios al grecilor îl are în vîrful ierarhiei pe Zeus, este singura

divinitate greacă comună şi altor popoare indo-europene. Numele Zeus, întâlnit

sub diferite forme în limbile indo-europene are la bază rădăcina deivos,

semnificând „Cerul”, „Lumina Cerului”, „Zeul Cerului”. Descifrarea tăbliţelor

de lut din zonele găsite în „bibliotecile” hittite (în Anatolia) sau în marea

„bibliotecă” hittită de la Bas-Sharma (Nordul Siriei) a scos la lumină

suprinzătoarea apropiere cu sistemul teogonic grecesc. Pe aceste teritorii

asiatice, care cuprind toată Anatolia, Nordul Mesopotamiei şi Nordul Siriei s-a

produs o simbioză de culturi în care au intrat şi străvechi elemente sumeroaccadiene.

În „Teogonia” Hesiod pentru prima oară organizează lumea într-un mit

„istoric”. Lumea hesiodică este mai întâi o lume fără creator, în care forţele

naturii se grupează în perechi, din haos şi noapte, ca şi în cosmogoniile

orientale.

Iniţial Zeus reprezenta ploaia şi furtuna, mai târziu devenind căpetenia

zeilor, acestea fiind atributele lui; el prezidează ordinea morală, devine protector

al familiei şi justiţiei. Această devenire reprezintă o evoluţie a societăţii greceşti.

Acest mit reflectă trecerea de la confuzie la ordine, de la natură la cultură şi

tradiţie legendară, care incorporează elementele mitice, dar şi este trăită şi

descrisă ca istorie. Divinităţile din panteonul Olimpic erau reprezentate ca

divinităţi oficiale ale statelor greceşti.

Mai există o religie populară, constituită din credinţe vechi la care se

adaugau influenţe noi, venite din Orient sau din Tracia, cu un caracter general

mistic. Aceste fenomene religioase organizate într-un fel de religii independente,

cu ceremonii şi ritualuri secrete, permise doar iniţiaţilor, poartă denumirea de

mistere. Misterele răspundeau unei nevoi intime a individului, de linişte şi pace,

promiţându-i salvarea sufletului, salvându-l de frica de moarte şi „asigurându-i

viaţa de dincolo senină şi fericită”. Ceea ce atragea îndeosebi toate categoriile de

oameni era ritualul iniţierii, care constituia o „renaştere”, începutul unei noi

existenţe - adică tot ceea ce în religia oficială lipsea.

Misterele erau recunoscute oficial. Candidaţilor la iniţiere li se crea în

prealabil o minuţioasă purificare (prin stropire sau prin scufundare în bazinele

rituale de pe lângă sanctuare; sau spre a se purifica de o crimă săvârşită, prin

stropire cu sângele unui animal sacrificat); li se cerea să postească şi să aducă

sacrificiu.

Între divinităţile misterelor, Demetra era cea mai populară. Ea era cea

mai veche divinitate, cronologic constituind una din marile Zeiţe ale

Neoliticului. Ea era venerată prin ceremonii deosebite, prin dansuri, pantomime

şi prin alte forme de ritualuri agrare, care era o evocaţie alegorică a morţii şi

reînvierii naturii.

Al doilea zeu care domina religia populară a misterelor era Dionysos –

divinitate originară din Tracia, cunoscut în Grecia încă din epoca miceniană. Zeu

al vegetaţiei şi, în primul rând, al viţei de vie şi al vinului, era adorat ca o

încarnare a naturii şi a bucuriei de viaţă.

Ritualurile dionisiace se celebrau noaptea. Adepţii încununaţi cu coroane

de iederă sau cu coarne de ţap exercitau dansuri sălbatice şi actul sacramental al

consumării unei mari cantităţi de vin. Ajungând la o stare de delir, mai ales

femeile, prindeau şi sfâşiau de vii animalele, consumându-le imediat carnea

crudă în sânge, cu sentimentul că se împărtăşesc cu însuşi trupul zeului. Această

isterie colectivă, care elibera psihicul de toate inhibiţiile, aruncându-l în

frenetica dezlănţuirea a simţurilor, oferea adepţilor convingerea mistică de unire

cu divinitatea, ceea ce echivala pentru cu o renaştere, cu începutul unei noi vieţi.

Dionysos oferea oamenilor ceea ce nici Zeus nu le oferea: consolare, pace şi

speranţă.

Un loc aparte îl ocupau misterele orfice. Orfeu, la origine numele unui zeu

trac, era după tradiţie un poet şi cântăreţ, inventator al lirei şi născocitor al

magiei. Potrivit doctrinei orfice, omul poartă încă de la naştere, moştenit din

timpul titanilor, păcatul strămoşesc, pe care trebuie să şi-l ispăşească prin

suferinţe. Sufletul omului este întemniţat în trup ca într-o închisoare, pentru a-şi

elibera şi salva sufletul, pentru a pune capăt ciclului etern de renaştere succesivă,

şi a găsi calea mântuirii, care constituie supremul scop al vieţii, iniţiatului nu îi

rămâne, pe lângă rugăciunile şi purificările rituale, decât să se realizeze într-o

viaţă morală, o viaţă de renunţări şi de abstinenţă de la orice hrană de origine

animalieră. Orfismul aduce ideea despre păcat şi răscumpărare, de ispăşire prin

acte purificatoare.

Mitologia greacă reprezintă o încercare de a înţelege şi interpreta

fenomenele înconjurătoare prin intermediul unor asociaţii de ordin emoţional şi

logic, ce nu se supun prin esenţa lor unui control practic. Concepţia mitologică

greacă privind originea şi destinul omenirii a fost expusă în mod detaliat de către

Hesiod. După Hesiod, „zeii şi muritorii au aceeaşi origine”. Căci oamenii sânt

născuţi din pământ, aşa cum zeii au fost zămisliţi de Gaia. La fel cum au existat

mai multe generaţii divine, au existat şi cinci neamuri de oameni: neamul de aur,

de argint, de bronz, neamul eroilor şi neamul de fier. Miturile vârstelor succesive

prezintă procesul degradării omenirii până la neamul eroilor, care au devenit

celebri în marile războaie din Teba şi Troia. Hesiod nu vorbeşte de a cincea rasă,

a căror soartă o deplînge, că le-a fost dat să se nască în această epocă.

Din motive necunoscute, zeii şi oamenii au hotărât să se despartă prin

buna înţelegere. Oamenii au oferit primul sacrificiu. Din acest moment pentru

prima oară intervine Prometeu, prin vicleşug reuşeşte să împartă boul sacrificat

în folosul oamenilor. Această împărţire a avut consecinţe importante pentru

omenire. Pe de o parte, era promovat regimul carnivor ca act religios exemplar şi

suprem omagiu adus zeilor; dar, în ultima instanţă, acest lucru implica

abondonarea alimentaţiei vegetariene din epoca de aur. Pe de altă parte,

înşelăciunea lui Prometeu l-a aţâtat pe Zeus împotriva oamenilor şi acesta nu i-a

mai lăsat să se folosească de foc. Dar şiretul Prometeu le fură din cer focul şi il

reîntoarce oamenilor. Zeus îl pedepseşte pe Prometeu, punându-l în lanţuri şi un

vultur îl devora. Într-o zi el va fi eliberat de Heracles, spre mărirea gloriei

acestui erou.

În ceea ce-i priveşte pe oameni, pentru a-i pedepsi, Zeus le-a trimis

femeea, această „frumoasă calamitate” sub forma Pandorei cu „darul” tuturor

„zeilor” (o cutie). Cutia Pandorei conţinea în sine toate nevoile, care au copleşit

omenirea, lăsându-o să trăiască doar cu speranţa.

Hesiod consideră că Prometeu este responsabil de decăderea actuală a

omenirii. Însă pentru Eshil, care substituie mitul vârstei de aur primordiale cu

tema progresului, Prometeu este cel mai mare erou civilizator.