3.3.Modernizare şi democratizare în cultură. Eroul cultural.

Secularizarea ca proces de continuă separare de tradiţie şi de reflecţie
asupra acesteia, de inventare a noutăţii, trebuie înţeleasă şi prin activitatea unor
eroi culturali. Prin accepţiunea sociologică a termenului, eroul cultural trebuie să
se bucure nu numai de recunoaştere, ci şi de o adeziune profundă cu comunitatea
în imaginarul căreia trăieşte. Mereu adecvat eroul cultural pune în lumină o
adevarată „reprezentare“ teatrală prin care sensurile modernizatoare ale noutăţii
sunt clarificate. Nu sugerăm întâmplător termenul de scenă, ci ni se pare
important că una din metamorozele importante produse de secularizare, cea de la
altar la scena de teatru să funcţioneze aici, după modelul oferit de celebrele
Scrisori ale lui Schiller. Un erou cultural apare atunci când societatea este
pregatită să asigure o anumită misiune individuală, un model cultural şi o
confruntare simbolică din care să reiasă o soluţie novatoare. Eroii culturali nu se
pot identifica doar cu naţional, tipologia lor depinde de istoricitatea şi
contextualitatea care îi face viabili pentru o perioadă de timp, angajată în
metamorfoze continue. Eroii culturali sunt răspunzători pentru a spune aşa, de
secularizarea ce are loc în diferite grade, la diferite dimensiuni. Nu toţi eroii
culturali aparţinând unor arii culturale sunt valizi pentru ideea de universalitate.
Cu toate acestea, putem sa ne gândim la două tipuri de personalităţi care
străbat timpurile şi meridianele: sfântul şi războinicul. Anterior acestora îi putem
recunoaşte pe cei doi eroi ai societăţii arhaice: pe semănător şi pe vânător. Cele
două personalităţi ale societăţii arhaice reprezintă şi două tipuri de cunoaştere
simbolică deosebit de importante pentru ceea ce urmează a se dezvolta în cultura
societăţii. Sfântul şi războinicul demonstrează o percepţie duală, care înfăţişează
o lume incipient plurală, o lume sacră şi una profană, o lume care reclama atât
diversificarea, cât şi reunirea acelor două modele într-o societate a omului.
Astfel, observăm că eroul cultural îşi asumă un rol de secularizator, prin aceea
că traieşte „în veac“, şi se supune cerinţelor acestei ambiguităti şi continui
schimbări, având o deschidere continuă spre cotidianitate şi actualitate. În
continuare, să urmărim câteva ipostaze ale eroului cultural, şi anume gentlemanul,
artistul, dandy-ul şi expertul.
În abordarea acestor tipuri de eroi culturali facem referinţă implicit la ceea
ce rolul de reprezentare îl are pentru toţi eroii înainte enumeraţi. Pentru început,
gentleman-ul care aparţine epocii luminilor şi în aceeaşi măsură epocii
capitaliste este eroul care reprezintă nu numai o nouă clasă, ci şi o altă percepţie
culturală, care va fi şi debutul culturii civice. Valorile pe care le reprezinta acest
erou cultural şi secularizator, respectul, onorabilitatea, toleranţa, urbanitatea, mai
mult decât orice, capacitatea de a-şi da seama despre sine, cât şi despre alţii pe
care o înţelegem ca reflexivitate socială, sunt valori care inovează cultura
occidentală, iar apoi întreaga cultură europeană. Gentleman-ul aparţine unei
culturi urbane, ironice, reflexive, şi mai cu seamă critice, dar nu complet
secularizate. Această componentă apare tocmai ca o raţionalizare şi mai adâncă
a societătii. Gentleman-ul construieşte sfera publică a societăţii moderne, prin
prevalenţa individualismului, estetismului, a valorilor liberale în politică, dar şi
în viaţa de zi cu zi. Libera initiaţivă condusă de omul emancipat îl face pe
gentelman să se transforme într-un erou generic (explorator, lider politic,
scriitor, militar) care este atractiv şi azi prin mesajul său cultural.
Artistul este un erou produs de modernitate. El reprezintă o victorie a
secularizării asupra unei societăţi care mai avea valori transcendente. Artistul
care are conştiinţa modernităţii, devine un nume, aceasta însemnând că opera sa
îl autorizează, şi prin aceasta, aşa cum subliniază Bourdieu, artistul strânge
capitalul simbolic necesar pentru a determina reprezentarea sa în sfera publică,
în care nu mai poate fi controlat de stat. Modelul acumulării de capital simbolic
pe care îl evidenţiază artistul poate fi mai târziu imitat de alti eroi culturali, între
timp artistul devenind un homo faber ale cărui valori sunt cele ale creativităţii şi
construcţiei de operă. Opera artistului este reprezentarea simbolică a totalităţii pe
care creativitatea umană încearcă să o reproducă prin reflexivitate, şi desigur
prin acţiune. Idealul operei îl face pe artist distinct de interesele materiale,
deoarece realizarea operei pare să readucă în joc ideea de transcendenţă într-o
lume care refuză de fapt valorile transcendenţei. Dar din timpul ce religiozitatea
se manifestă creator în artă, artistului îi revine rolul de a explora condiţia de
creator de valori care au un context transcendent. Drama dintre imanentul
condiţiei în care artistul traieşte şi o năzuinţă salvatoare spre realizarea unei
opere face ca drama artistului analogă cu cea a jertfei unei divinităţi semiumane.
Diferenţa dintre artist şi dandy este limpede, din acest punct de vedere. Dandy-ul
aduce pe scena modernităţii egostismul vieţii estetizate, un stil de viaţă artistic
care nu mai are drept scop producerea unei opere, ci doar trăirea vieţii ca şi când
aceasta ar fi o operă. Dandy-ul demonstrează prin modul cotidian al vieţii că
omul modern este liber să aleagă şi să încurajeze valori non-conformiste. Dar
devreme ce artistul autentic este de fapt non-conformistul adevarat prin crearea
unei opere novatoare, dandy-ul mimează doar această diferenţă prin atitudine,
prin modă, el fiind de fapt integrat societăţii şi conformismului acesteia, care
permite un anume grad de manevră ce nu poate însă fi confundată cu
radicalitatea artistului autentic.
Expertul (sau la început birocratul, aşa cum a fost proiectat de Weber)
apare în societatea capitalistă dezvoltată. Diferenţa faţă de mandarinul puterii
constă în sofisticarea controlului asupra societăţii. Societatea capitalistă
dezvoltată are nevoie de specialişti care să controleze şi să administreze ceea ce
produc câmpurile noi de putere, noi diviziuni, ce conduc la dezvoltări ulterioare.
Ceea ce îi desparte pe experţi de artişti este printre altele diferenţa dintre idealul
de operă şi cel de proiect social. Dacă opera este realizarea unei idealităţi
artistice cu valoare transcendentă, proiectul social realizat de experţii şi de
birocraţi reprezintă punerea în practică a unor politici prin care se consideră că
binele comun este salvat. Pentru expert caracterul social al muncii devine
transparent, controlabil şi este un nou câmp de putere culturală (Bourdieu) prin
care instituţiile sunt puse în valoare. Expertul este responsabil de asigurarea
cantităţii şi calităţii reflecţiei critice asupra realităţii sociale. El produce o parte a
tehnologiei culturale a societăţii de consum, prin aceea că subdivide câmpurile
de cunoaştere, conform unor proiecte de anvergură social-politică. Pentru expert
nu mai este posibilă extensiunea enciclopedistă a culturii, expertul trebuie să
opereze mereu într-o direcţie verticală, strict limitată, pentru a fi eficient. Dacă
creativitatea este dominanta majoră a artistului, expertul se distanţează de acesta
prin eficienţă şi operabilitate, transparenţa fazelor proiectului care trebuie
realizat. Desigur opera şi proiectul se pot asemăna din perspectiva unei idealităţi
generale, dar ele se despart definitiv din momentul în care analizăm mijloacele
de realizare.
Se poate observa astfel traseul secularizării în producerea de eroi culturali,
de la examenul critic şi discursul emancipator-optimist al gentleman-ului, la
construcţia unei conştiinţe sau al uni imaginar critic, la ideea de opera personală
integratoare, având nevoi transcendente, la ideea de muncă salvatoare.
Succesiunea de eroi culturali arată o resemnificare continuă a canonului cultural.
Democratizarea în cultură trebuie să pornească de la această premisă, pe care o
introduce secularizarea. Prin schimbarea unui conţinut cvasi-religios într-unul
imanent, cu un caracter subliniat politizat, secularizarea aduce noi tipuri de eroi
culturali potenţiali, cum ar fi sportivul, care într-o eră a divertismentului,
angajează adeziunea unor largi categorii de consumatori. Nu dorim să insistăm
în acest loc asupra definiţiei procesului de democratizare, care după Huntington
este o componentă esentială a modernizării, inclusiv a secularizării. Ci am
sugera, că sub impactul noutătii pe care democraţia occidentală a impus-o,
democratizarea redefineşte de asemenea rolul culturii, în sensul că cultura
modernă trebuie să continue comandamentele democratizarii în sine şi pentru
sine, să le facă aplicabile. Trecerea de la o democraţie normativă, prescriptivă la
una participativă, prin crearea mijloacelor politice de realizare a accesului unor
categorii tot mai largi de cetăţeni, a devenit o realizare a acestor ultime decenii.
Democratizarea culturală a introdus o dezbatere asupra formării canonului
cultural, existând astfel tendinţa de a deconstrui acest canon, pe de o parte, iar pe
de alta de a-l reconstrui, important fiind faptul că acesta nu mai este privit ca
fiind aureolat de sentimentul cvasi-religios al permanenţei.