9. Cultura şi civilizaţia Evului Mediu 9.1 Probleme de terminologie şi periodizare

Armura cavalerului medieval

Parte integrantă a evoluţiei istorice a Europei în Evul Mediu timpuriu,

cultura a evoluat în strânsă legătură cu transformările petrecute în Occident în

secolele V-XI, care au creat condiţii pentru formarea unei culturi

corespunzătoare nevoilor spirituale ale noii societăţii care se năştea. În primele

secole ale Evului Mediu, principalele trăsături ale vieţii culturale le constituie

declinul culturii antice, răspândirea unor elemente ale culturii popoarelor

germanice stabilite pe teritoriul fostului Imperiu Roman şi geneza culturii

medievale timpurii. Astfel, ca urmare a interacţiunii unor factori socioeconomici,

politici şi cultural-religioşi, cultura Europei Apusene în Evul Mediu

timpuriu reprezintă o sinteză a moştenirii culturale romane şi a aportului cultural

al migratorilor, cu precădere al celor germanici, realizată în condiţiile genezei

societăţii feudale şi a generalizării creştinării în ritul bisericii romane, condiţii

care i-au oferit caractere distincte. Tradiţiile păgâne sunt greu de evaluat,

deoarece elementele de bază, vehiculate de o cultură orală şi de popoare în

mişcare, scapă în cea mai mare parte cunoaşterii noastre, dar este evident că

slăbirea amprentei antice permite, începând cu secolele al V-lea şi al VI-lea,

renaşterea culturilor indigene - mai ales a culturii celtice -, apropiate de cele ale

noilor-veniţi. Din ciocnirea culturilor şi din impactul invaziilor, apar, în diferite

tradiţii populare, eroii şi temele viitoarelor mari cicluri epice ale Evului mediu,

cele ale ciclului arthurian şi ale Nibelungilor ori ale prozelor narative (saga)

scandinave.

Analizarea şi studierea unei epoci istorice, indiferent care ar fi aceasta,

implică în primul rând definirea respectivei epoci, a terminologiei şi denumirii

acesteia precum şi delimitarea sa cronologică în raport cu epocile precedente şi

cu cele ce o succed în fluxul de ansamblu al istoriei generale.

Termenul de Ev Mediu, prin care se defineşte epoca ce ne propunem să o

abordăm şi din care au fost derivate şi denumirile de "Epoca medievală", "relaţii

medievale", "structuri medievale", etc., chiar cel de "orânduirea medievală", nu

este altceva decât o născocire a curentului cultural al umanismului, care la

rândul său este o manifestare a Renaşterii şi care în acest fel vroia să întreţină

sentimentele de distanţare faţă de trecutul nemijlocit şi să sublinieze ataşamentul

faţă de trecutul mai îndepărtat al antichităţii clasice atât de elogiate de

renascentişti. Redescoperirea valorilor culturii antice şi strădaniile de reînviere a

acestora i-au făcut pe erudiţii umanişti să considere perioada de timp scursă între

sfârşitul Antichităţii şi Renaştere ca pe o etapă regretabilă în istoria omenirii, ce

nu a reprezentat în opinia lor decât o epocă de tranziţie, un "ev de mijloc", între

cele două repere abordate, ce se căuta a fi astfel unite printr-o cât mai evidentă

continuitate.

Reforma religioasă din Evul Mediu târziu a întărit şi mai mult sentimentul

de înstrăinare şi de nonvaloare a acestei perioade, dominate în Occident de

atotputernica biserică romano-catolică, considerată exponentul şi susţinătorul de

bază a relaţiilor medievale atât de detestate. Astfel prin predicile exponenţilor

Reformei, acest sentiment creat de un cerc de erudiţi şi-a făcut intrarea în

mentalitatea maselor.

Termenul de ev mediu este menţionat pentru prima dată, prin termenul

latin "media tempestas", de episcopul Ciovanni Andrea Bussi din Abria, deja în

anul 1496 pentru ca pe foaia de titlu a unei cărţi editate de Heerwegen la Basel

în anul 1531, să fie folosit apoi termenul de "medium tempus". Astfel, deşi, se

pare că de la mijlocul secolului al XVI-lea termenul se încetăţenise, până la

receptarea şi impunerea sa definitivă va mai trece o bună perioadă de timp, căci

în general istoriografia se afla încă în derută în ceea ce privea periodizarea

istoriei în ansamblu. Istoricii continuau să vadă încă istoria umană ca pe o

succesiune a patru monarhii universale după modelul cronicii lui Suplicius

Severus. Această periodizare era îmbrăţişată mai ales de istoricii bisericii cărora

în acest fel li se confirmau prezicerile profetului Daniel şi ale Apostolului Pavel,

conform cărora după cea de-a patra împărăţie ar urma sfârşitul lumii, apocalipsa.

Cel de-al patrulea imperiu era considerat cel roman, un motiv în plus pentru a se

spera în refacerea acestuia în plan spiritual prin Renaştere sau în continuitatea

Imperiului Roman clasic prin Imperiul Romano-German în plan politic şi pentru

a considera Evul Mediu doar ca pe o perioadă de tranziţie.

Prima istorie a acestei perioade este scrisă în anul 1688 de către

Christophor Cellarius (Keller), care întocmeşte cel dintâi compendiu de istorie

universală, un manual în trei volume pentru învăţarea istoriei, în cadrul căruia,

cel de-al doilea volum se intitula "Istoria medii aevii" şi a văzut lumina tiparului

la Jena, pe vremea când Cellarius era rector şcolar la Zeitz. Autorul acestei opere

moare în anul 1707 ca profesor al Universităţii din Halle, iar periodizarea istoriei

propuse de el avea să fie repede receptată şi să marcheze concepţia unor

generaţii întregi de istorici. Cellarius delimita cronologic Evul Mediu prin

domnia lui Constantin cel Mare la limita inferioară, şi, prin căderea

Constantinopolului la limita superioară. In acest fel se urmărea ca începutul şi

sfârşitul Evului Mediu să fie legate teritorial şi evenimenţial, Constantin cel

Mare fiind primul împărat roman ce a acceptat practicarea creştinismului ca

religie oficială - religie ce a marcat evident din punct de vedere spiritual

perioada medievală - şi în acelaşi timp întemeietorul Constantinopolului, noua

capitală a imperiului. În acest fel se împăca desigur şi concepţia renascentistă de

continuitate, Imperiul Roman de Răsărit şi Imperiul Bizantin fiind considerate

continuatoare directe ale Imperiului Roman clasic şi ale culturii antice.

Dacă Cellarius urmăreşte pentru delimitarea Evului Mediu evenimente

care să asigure continuitatea dintre Antichitate şi Renaştere, un alt istoric de

marcă al vremii, G. Horn din Leiden caută să definească aceleaşi limite

cronologice prin evenimente de discontinuitate. El consideră anul detronării lui

Romulus Augustus de către Odoacru şi ca atare al desfiinţării Imperiului Roman

de Apus, 476, drept dată de început a Evului Mediu. Această opinie este preluată

şi de istoricul din Gottingen Christoph Gatterer, care stabileşte ca dată de sfârşit

a acestei epoci anul descoperirii Americii de către Cristofor Columb, 1492.

Această periodizare urmărea să delimiteze clar Evul Mediu de Antichitate şi

perioada modernă prin evenimente ce au adus răsturnări senzaţionale: la început

desfiinţarea imperiului prin preluarea conducerii de către un barbar, la sfârşit

spargerea închistării medievale prin lărgirea orizontului geografic şi de

cunoaştere al europenilor. Gatterer încearcă să modifice şi data de început de la

un simplu eveniment, detronarea lui Romulus Augustus, spre întreaga perioadă a

migraţiei germanice, când prin intrarea germanilor în istorie, pe tot continentul

au loc schimbări radicale asemănătoare celor provocate de marile descoperiri

geografice din secolul al XV-lea.

Desigur au urmat multe alte propuneri de periodizare bazate pe argumente

în special de specific zonal, ca A.L. Schlager care alege drept dată de început

domnia regelui franc Clovis şi întemeierea regatului francilor. Karl Marx şi

Friedrich Engels, mai târziu, propun egalitatea temporală între Evul Mediu şi

perioada relaţiilor bazate pe feud, de unde se dezvoltă o întreagă terminologie,

perioada medievală fiind numită orânduirea feudală şi fiind delimitată la limita

inferioară de sfârşitul relaţiilor de producţie sclavagiste iar la limita superioară

de primele revoluţii burgheze ce schimbă modul de producţie feudal cu cel

capitalist.

În ceea ce priveşte atitudinea istoriografiei faţă de această epocă, trebuie

spus că o contribuţie esenţială au avut-o gânditorii reformei bisericeşti ce au

preluat atitudinea denigratoare faţă de Evul Mediu de la învăţaţii Renaşterii şi ai

Umanismului, transportând-o în planul vieţii spirituale şi al istoriei bisericii.

Gândirea reformei s-a simţit despărţită de Evul Mediu, dominat în plan spiritual

de biserica romană şi papalitate, căutând astfel legătura directă cu rădăcinile

creştinismului originar şi manifestându-şi ataşamentul faţă de izvoarele

nefalsificate şi veritabile ale credinţei, eliberate de adăugirile neavenite

intervenite în epoca medievală şi sesizate deja de Erasmus din Roterdam. Ca

atare istoriografii protestanţi vedeau în Evul Mediu o epocă de deformare

bisericească şi căutau asemeni renascentiştilor să sublinieze măreţia Antichităţii,

de data aceasta cu specială raportare la originile creştinismului. Cum cea mai

simplă metodă de proslăvire a unei epoci este tratarea tendenţios-distructivă a

altei epoci şi apoi analiza lor comparativă, se ajunge prin predicatorii protestanţi

la formula dezaprobatoare de „evul mediu întunecat”. Iată cum dacă umaniştii

au impus termenul de ev mediu în cercurile savanţilor, predicatorii Reformei au

răspândit acest termen în rândul maselor, în plus adăugând la „medium aevum”

şi „obscuritas”, apelativ izvorât din frecvent folosita metaforă biblică privind

lumina şi întunericul ca metodă sigură a vizualizării binelui şi răului.

Istoriografia modernă nu mai foloseşte de mult aceşti termeni, avântul

cercetărilor de medievistică pe plan european permiţând înţelegerea mai

profundă a Evului Mediu în esenţa sa şi ca atare evaluarea corectă atât a

aspectelor negative – de care nu duce lipsă nici o epocă din istoria omenirii –,

cât şi a aspectelor pozitive. Aşezarea acestor aspecte într-o balanţă corectă,

lipsită de preconcepţii şi prejudecăţi arată clar că Evul Mediu a fost o perioadă

firească în evoluţia societăţii umane, nici mai bună şi nici mai rea decât alte

epoci precedente sau ulterioare.

Şi în ceea ce priveşte ruptura culturală între Antichitate şi Evul Mediu,

provocată de marea migraţie a popoarelor, cercetările din ultimele decenii au

reuşit să demonstreze contrariul, ajungându-se la concluzia moştenirii tocmai

prin Evul Mediu a valorilor antice. Istoricul vienez Alfred Dopsch a stârnit încă

un val de admiraţie şi consternare în acelaşi timp când, după primul război

mondial şi-a lansat teoria continuităţii de la Caesar la Carol cel Mare, prin

lucrarea „Grundlagen der europäischen Kulturentwiklung” (Bazele dezvoltării

culturale europene), pentru ca aproximativ în aceeaşi perioadă istoricul belgian

Henri Pirenne prin cartea sa „Mahomed şi Carol cel Mare” să expună teza că

abia prin invaziile arabe se distruge unitatea spaţiului mediteranean şi cu aceasta

universul lumii antice. Faptul că opiniile lui Dopsch şi Pirenne nu au fost

acceptate integral, fiind nuanţate de medievişti, nu schimbă esenţa problemei

privind începuturile „evului mediu întunecat”. În sensul cunoaşterii de astăzi se

pare că istoriografia a putut dovedi prin opera unor medievişti de mare prestigiu

ca Jacques le Goff sau Harald Zimmermann, o evoluţie continuă din Antichitate

până în jurul anului 800, ceea ce ne permite să nu mai vedem chiar atâta

întunecime în perioada de început a Evului Mediu. La rândul lor originile şi

evoluţia ideilor înnoitoare ale Renaşterii şi Reformei ne permit sesizarea unui

drum destul de luminos prin „întunecimea medievală”. Flacius în lucrarea sa

„Catalogus testium veritatis” din 1556, descrie evoluţia bisericii paleocreştine

relevând continuitatea ideilor fundamentale ale acesteia până la Reformă şi

subliniind că, în ciuda tuturor vicisitudinilor, adevărul creştin şi esenţa credinţei

nu au fost nicicând uitate. Cercetarea actuală a reuşit chiar să identifice

numeroase tendinţe reformatoare sau chiar reforme înaintea marii Reforme din

secolul al XV-lea. Astfel se vorbeşte despre reforma monastică din perioada

carolingiană, de Reforma de la Cluny, de mişcarea reformatoare a lui Huss sau

Wicliff. Iar dacă înaintea Reformei propriu zise s-au putut identifica o serie de

precursori ai acesteia, aşa şi în plan cultural-artistic istoriografia mai nouă a

descoperit idei renascentiste înaintea Renaşterii. Deja în secolul al XIV-lea

Petrarca era apreciat ca redescoperitor al culturii antice. Istoricul literar francez

J.Ampere vorbeşte deja la 1831 despre „Renaşterea carolingiană” şi asta cu

argumente covârşitoare, preluate ulterior şi de savantul elveţian Bruckhardt. În

acelaşi şir de identificări s-a adus apoi în discuţie existenţa unei „Renaşteri

anglo-saxone” în secolul al VIII-lea. Ajunşi aici cu căutarea de renaşteri şi

reforme în sensul cronologiei inverse se constată că atingem punctul în care

Dopsch şi Pirenne consideră că se poate demonstra continuitatea antichităţii şi ca

atare Evul Mediu „întunecat” pur şi simplu nu mai există.