3. Naţionalul şi universalul în cultură 3.1 Raportul dintre cultura naţională şi universală

Discontinuitatea reprezentărilor culturale propune o viziune pluri -
centrică, pluri - temporală, prin aceea că pot exista mai multe surse ale unei
evoluţii temporale, cum sunt cele ale modernităţii.
Simbolul cultural ocupă un loc major în viaţa unei comunităţi, fiind
capabil să definească şi să contureze complexitatea unei societăţi. Simbolul
cultural constituie o însumare a unor experienţe prin care colectivitatea se
exprimă, asigură continuitatea experienţei vieţii în comun prin diferitele sale
instituţii. Simbolurile culturale pot fi materiale ori spirituale, regionale ori
general umane, depinzând de mijloacele prin care sunt desemnate.
Pluralitatea culturilor în modernitate a fost recunoscută treptat pornind
tocmai de la această nevoie resimţită de a democratiza ierarhiile culturale, şi de a
asigura accesul la cultura prin formularea unei diferenţe, chiar admiterea unor
divergenţe care să nu fie într-un asemenea grad antagonice încât să împiedice
realizarea unui dialog cultural.
A defini cultura ca pe un atribut universal al umanităţii, având în acelaşi
timp rădăcinii naţionale, nu mai este o noutate pentru zilele noastre.
O altă faţetă a chestiunii este cea a termenului „naţional“ în cultură.
Cultura naţională se afla într-o relaţie de contextualizare culturală cu ceea
ce am numi cultură universală ori mai degrabă globală.
O altă dezvoltare pregnantă a culturii moderne este legată de cultura de
grup. Prin aceasta înţelegându-se grup minoritar, opus unei culturi majoritare.
Noutatea în acest aspect nu o reprezintă apariţia unei disensiuni, fie şi profunde,
între majoritatea şi minoritate, ci mai cu seamă politicilor de emancipare care se
pun pe seama democratizării culturii.
Impactul noutăţii pe care democraţia occidentală a impus-o este extrem de
mare. Democratizarea redefineşte rolul culturii. De aceea, cultura modernă
trebuie să conţină elementele definitorii ale democratizării în sine, dar şi căile
necesare pentru transpunerea lor în practică. Trecerea de la o democraţie
normativă prin crearea mijloacelor politice de realizare a accesului unor
categorii tot mai largi de cetăţeni, a devenit o realizare a acestor ultime decenii.
Democratizarea culturală are în vedere şi noţiunea de religie, de aici decurgând o
serie de implicaţii majore în gândirea unui popor şi în ceea ce priveşte existenţa
propriilor obiceiuri, ritualuri, tradiţii şi datini.
Modelul cultural românesc / moldovenesc este considerat a fi un model
modern, un model reformist. Este unanim recunoscut şi acceptat faptul că
reformele trebuie să vină din interiorul societăţii civile, tocmai pentru ca
societatea să devină conştientă de modernitatea ei, încercându-se, în acelaşi timp
şi perfecţionarea ei.
Principalele motive pentru reforma învăţământului superior sunt
următoarele:
− nevoia de a asigura o mai mare şi mai uşoară mobilitate;
− nevoia de a asigura absolvenţilor acces corect şi efectiv la piaţa europeană a
muncii;
− nevoia de a îmbunătăţi eficienţa sistemelor de învăţământ superior.
Reformele vor avea succes numai în acele universităţi care acordă
importanţă rolului lor în societate şi care au capacitatea de a reacţiona în mod
rapid şi flexibil. Un factor decisiv al reformei este reprezentat de îmbunătăţirea
finanţării private a învăţământului superior şi a centrelor de cercetare din
întreaga Europă. Păstrarea şi promovarea diversităţii culturale se aplică şi
dimensiunii externe a acţiunii Comunităţii. Uniunea Europeană promovează
acest model în relaţiile sale internaţionale, considerându-l o contribuţie la
ordinea mondială bazată pe dezvoltare durabilă, coexistenţă paşnică ţi dialog
intercultural.
Diversitatea culturală implică schimburi, inclusiv prin intermediul
comerţului de bunuri şi servicii culturale. Implică de asemenea ca un astfel de
comerţ să fie echilibrat, astfel încât să permită conservarea şi promovarea
diverselor manifestări culturale din lumea întreagă.
Aceste principii sunt promovate şi în cadrul negocierilor UNESCO asupra
diversităţii culturale. Uniunea Europeană a susţinut adoptarea Declaraţiei
Universale a Diversităţii Culturale şi a Planului de Acţiune al acesteia, elaborate
de UNESCO în noiembrie 2001.
Din acel moment, problema elaborării unui instrument legal internaţional
în ceea ce priveşte diversitatea culturală, a devenit subiectul central al
dezbaterilor internaţionale.
În sfârşit, în cadrul Conferinţei Generale a UNESCO din octombrie 2003,
s-a ajuns la decizia unanimă de a începe negocierile referitoare la un instrument
în serviciul diversităţii culturale.
Această negociere este esenţială pentru Comunitatea Europeană şi pentru
întreaga Uniune Europeană. Obiectivul este de a stabili o nouă bază a guvernării
globale în ceea ce priveşte diversitatea culturală.
Acest lucru ar trebui privit ca echivalentul Organizaţiei Mondiale a
Comerţului în domeniul comercial, al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii în
domeniul sănătăţii sau al Acordurilor Multilaterale pentru mediul înconjurător.
Sunt considerate a fi extrem de importante următoarele acţiuni, venite în
sprijinul culturii şi al diversităţii sale:
− afirmarea specificităţii şi dubla natură a bunurilor şi serviciilor culturale,
acestea fiind atât culturale cât şi economice;
− recunoaşterea rolului politicilor publice pentru protejarea şi promovarea
diversităţii culturale;
− conştientizarea importanţei cooperării internaţionale pentru a face faţă
vulnerabilităţilor culturale, mai ales în ţările în curs de dezvoltare.
Diversitatea culturală, privită ca fiind o provocare pentru progresul lumii
contemporane, trebuie să aibă în vedere o serie de criterii şi de modalităţi de
promovare şi dezvoltare. Pot fi amintite în acest sens:
− Accesul la educaţie, ştiinţă şi cultură - politici şi strategii;
− Capitalul uman, cultural, social;
− Cultura organizaţională, cultura instituţională în schimbare;
− Dezvoltare poli - centrică şi noi relaţii urban-rural;
− Diversitate socio-culturală şi identităţii în contextul dezvoltării;
− Industrii culturale - producţie şi consum;
− Patrimoniul material, patrimoniu imaterial şi turism cultural;
− Proprietate, gospodărie si structură socială în mediul rural;
− Reducerea disparităţilor regionale;
− Schimbări sociale, economice şi culturale în contextul globalizării;
− Sisteme de familie, procese demografice şi practici culturale;
− Societate, tehnologie şi schimbare culturală;
− Stratificare culturală, stratificare socială şi egalitate de şanse;
− Studiul determinanţilor participării politice şi sociale.
Modernitatea creează o dislocare profundă prin diferenţa dintre cultura
înaltă (cultura elitei) şi cultura populară. Cele două straturi ale culturii au existat
pentru o lungă perioadă de timp distinct separate, fară ca separarea lor să devină
ostentativă şi profitabilă pentru cultură în acelaşi timp. Clivajul dintre cultura
populară şi cea înaltă înseamnă despărţirea dintre două tipuri de cititori şi de
asemenea o diferenţă a mijloacelor tehnologiei culturale. Nu vom insista asupra
explicitării celor două concepte, dar trebuie să admitem că în dezvoltarea culturii
în modernitate s-au creat diviziuni între cultura de specialitate, şi aceea care a
rămas pentru un public larg, caracterizată printr-un nivel de accesibilitate mărit,
cultura de masă. Separarea celor doua tipuri de cultură demonstrează procesul
dinamic a compartimentărilor culturale, de făurire de noi misiuni pe care le
atribuim culturii în procesul de secularizare. O asemenea misiune este aceea de a
privi educaţia ca pe un drept pe care societatea îl acorda, din perspectiva
legitimării şi distribuirii acestei funcţii membrilor comunitătii moderne. Spunem
„distribuire“ a funcţiei culturale deoarece cultura nu a însemnat doar stocare a
informaţiei (vezi, ideea de putere a culturii la Bacon), ci şi descrierea unui
anumit model cultural prin distribuirea participării ori restrângerea acesteia la un
cerc riguros controlat. Stocarea într-un anumit mod al informaţiei culturale
determină strategiile de schimbare ale societătii moderne. Exemplul ştiinţelor
noi continuă într-un ritm accelerat experimentalismul culturii moderne
secularizate. Înţelesul de cultură înaltă acoperă şi un scenariu de putere pe care
elita îl acorda acestei puteri. Cultura înaltă s-a format prin consecinţele
diviziunii muncii, şi mai apoi prin dezvoltările ulterioare ale tehnologiei
culturale.
Cultura înaltă a însemnat de asemenea un anume grad de iniţiere şi
esoterism cultural. Odată cu societatea capitalistă şi cu nevoile de culturalizare
ale acesteia, cultura de masă a ridicat probleme noi, prin diviziunile pe cale le-a
adus în favoarea dezvoltărilor separate. Cultura înaltă înseamnă tot mai mult o
cultură specializată, în timp ce cultura populară a devenit la rândul ei distribuită
în diferite sectoare, dominate de acelaşi grad al accesibilităţii şi divertismentului
nu se mai poate susţine însă că disincţia între cele două tipuri de cultură rezistă
în actualitate, ca nu se fac adesea incursiuni dintr-un domeniu în altul, astfel de
exemple existând de pildă în cazul literaturii, muzicii, picturii, mai cu seamă.
Trebuie să avem în vedere că distribuirea funcţiilor şi misiunilor culturii
au fost dintotdeauna un act de putere. Chestiunea poate fi înţeleasă ca diferenţa a
ceea ce numim caracterul esoteric şi cel exoteric al culturii, ambele necesare
organicităţii acesteia. Dacă luăm în considerare totalitatea actului cultural şi
examinăm încercarea de a restaura sincretismul prin manevrele de parodie pe
care le practică de pildă postmodernismul, se poate considera că acest aspect de
totalitate nu a disparut, că el functionează încă, dincolo de interpretări şi politici
culturale. Apariţia distincţiei dintre cele două culturi este realizată prin procesul
de secularizare ori mai precis prin sublinierea caracterului ludic ori de joc, pe
care cultura moderna îl capătă cu preponderenţă, asa cum arată Huizinga. Nu
doar Huizinga, ci şi antropologia culturală interpretează agonistic cultura, creând
o tipologie anume pentru eroul cultural. Fondul existent al culturii populare, să
spunem, precapitaliste s-a modificat considerabil odată ce cultura de masă s-a
bazat pe stiinţă de carte a celor care trebuiau să devină funcţionari, birocraţi, şi
pentru care cultura nu mai reprezenta decât o nevoie de instrumentalizare.
Apariţia presei, radioului, televiziunii, şi filmului au dus cultura spre alte
orizonturi care nu puteau deveni decât specializate faţă de cultura cărţii.
Consecinţele culturii de masă duc spre o nouă alfabetizare. Aceste alfabetizări
duc la rândul lor la noi modele de educaţie, care accentuează percepţia
terapeutică asupra culturii actuale. Cultura populară, mai târziu cultura de masă
a reprezentat preponderent valorile burgheziei ori clasei de mijloc. Astăzi, deşi,
este relativ dificil să mai acordăm termenului clasă înţelesul dat acum câteva
decenii, nu se poate spune că realitatea clasei a disparut. Fără valorile clasei de
mijloc, fără tipologia gentelmanului din epoca iluminismului, promotor al
cetăteanului de azi, este greu sa ne închipuim cum ar arăta cultura noastră.