8.2.Religia geto-dacilor

Cultura geto-dacilor constituie un fenomen foarte complex prin rădăcinile
sale istorice, prin varietatea formelor şi prin teritoriul în care s-a manifestat.
Reconstituirea sa este un proces anevoios, pe de o parte datorită complexităţii
fenomenului, imposibil de cuprins în toate amănuntele sale, iar pe de altî parte
datoritî sărăciei izvoarelor scrise şi mărturiilor arheologice. Iată de ce în rândurile
noastre ne vom opri asupra acelor aspecte despre care se poate spune ceva cu o
oarecare certitudine, plecând şi de la ideea că cultura atunci, ca şi acum, constituie
elementul cel mai însemnat pentru felul de a fi al unui popor, în ultima instanţă
cultura fiind cea care individualizeaza popoarele, le face să fie sau sa nu fie în
istorie.
Religia geto-dacilor, ca a tuturor popoarelor din antichitate, constituie unul
dintre subiectele cele mai pasionante, atât prin fascinaţia subiectului în sine, cât mai
ales prin aura creată în jurul lui de către o literatura de tot felul. Deşi istoriografia
noastră (dar nu numai) a reuşit achiziţii notabile, ea este totuşi destul de departe de
a avea şi a ne oferi o imagine a religiei geto-dacice cât mai completa şi general
acceptată.
Intre problemele de bază ale religiei geto-dacice se inscrie caracterul
acesteia. După o lungă dispută între specialişti, ipoteza care susţine caracterul
politeist al religiei geto-dacilor tinde să se impună. Il atenţionăm pe cititorul mai
puţin avizat că superioritatea (mai degrabă farmecul, profunzimea şi bogăţia) unei
religii nu este dată de caracterul său, o religie monoteistă nu este mai evoluată decât
una politeistă, şi, ca atare, nu trebuie să manifeste nici un fel de reţineri subiective
în a accepta caracterul politeist al religiei geto-dacilor.
Mult mai dificilă este situaţia atunci cînd trebuie să se arate natura zeităţilor
adorate de geto-daci, atributele sau elementele legate de ierarhizarea într-un
''panteon'', ori date despre perioada când au fost la apogeul adorării lor.
Zeul cel mai frecvent menţionat la autorii vechi este Zalmoxis (specialiştii nu au
ajuns la un consens asupra formei numelui: Salmoxis - Zalmoxis - Zamolxis). Cât
priveşte natura şi atributele sale, unii susţin că este o divinitate chtoniană, alţii că
este uraniană. Mai vechea teorie potrivit căreia Zalmoxis ar fi fost fiinţa
pământeană s-a dovedit a fi fantezistă. In vremea lui Burebista şi al lui Decebal ,
se pare că Zalmoxis nu mai era însă adorat ca zeitate supremă, fiind destul de
probabilă chiar prezenţa sa în ''panteonul'' geto-dacic. O astfel de ipoteză se sprijină
pe faptul că la autorii greci de după Herodot, Zalmoxis este amintit ca o divinitate
veche, iar unii autori latini (Vergilius, în Eneida, Ovidius, în Pontice şi Tristele) şi
greci (Dio Chrysostomos) arată adorarea lui Marte de către geto-daci de o manieră
neobisnuită în perioada Burebista-Decebal. Acestui zeu, ne spune Iordanes, ''i se
jertfeau primele prăzi, lui i se atârnau pe trunchiurile arborilor prăzile de razboi
cele dintâi şi exista un simţământ religios adânc în comparaţie cu ceilalţi zei,
deoarece se parea că invocaţia spiritului său era ca aceea adresată unui părinte''.
In ceea ce priveşte alte zeităţi adorate de geto-daci, documentele literararheologice
vorbesc despre divinităţile feminine Hestia şi Bendis, prima
considerată drept protectoare a focului din cămin şi a căminului, în general, a doua
- zeiţa a pădurii, a lunii, a farmecelor şi protectoare a femeii.
Deşi nu sunt suficient de explicite, izvoarele vechi lasă totuşi să se înteleagă
că Zalmoxis, Gebeleizis, Marte, Hestia, Bendis, ca zeităti, erau adorate nu de un
trib anume, ci de către geto-daci în totalitatea lor. Aşadar, se poate vorbi de
prezenţa unui ''panteon'' la geto-daci (în sprijinul acestei afirmaţii situîndu-se
gruparea marilor sanctuare de la Sarmizegetusa şi a altora asemănătoare în alte
locuri ale Daciei), de unitatea lor spirituală şi de existenţa conştiinţei comunităţii
etno-lingvistice.
Un alt element al religiei geto-dacice îl constituie aşa-zisa credinţă în
nemurire. ''Nemurirea'' a fost considerată adeseori ca un element specific concepţiei
religioase a geto-dacilor, care i-ar fi deosebit între toate popoarele antichităţii. S-a
considerat a fi o filosofie, o doctrină promovată de Zalmoxis a cărei esenţă ar fi
credinţa în nemurirea sufletului. Impărtăşim ideea potrivit căreia ''nemurirea'' getodacică
este o credinţă obişnuită, că ''dincolo'' vor continua viaţa pământeană în mare
desfătare. Această credinţă nu are nimic fenomenal, excepţional, în sensul unei
spiritualizări sublime, cum s-a prezentat adeseori în tot felul de cărţi.
Viaţa religioasă a geto-dacilor se afla sub controlul şi conducerea
sacerdoţiului despre care am vorbit mai inainte. Este posibil că în vremea lui
Burebista, marele preot Deceneu să fi săvârşit o adevarată reformă religioasă,
conştient de autoritatea castei preoţeşti pe care o conducea şi de rolul major al
religiei ca element de unitate politică a geto-dacilor. Această reformă nu a fost
violentă, şi este foarte probabil că geto-dacii adorau în acest Marte nu numai pe
.
zeul războiului, el având şi atribuţii care, poate, aparţineau altor divinităţi, cum ar fi
cazul lui Zalmoxis, de pildă. Strâns legată de viaţa lor religioasă, dacă nu cumva
chiar parte a acesteia, sunt miturile şi riturile geto-dacilor. Mitul cel mai cunoscut
este cel al lui Zalmoxis, dacă nu este cumva şi singurul despre care ştim ceva.
Faptul că din tezaurul de mituri geto-dacice, pe care efervescenţa culturală afirmată
de acest popor ne dă dreptul să-l presupunem că ar fi fost deosebit de bogat, s-a
păstrat şi a ajuns până la noi în primul rînd acest mit (mai degrabă ''mitul'' mitului
lui Zalmoxis) se datorează consemnărilor scrise ale unor autori străini.
Curiozitatea stârnită de oamenii îndepărtatelor tărîmuri carpato-danubioanopontice,
ecoul acţiunilor geto-dacilor şi formaţiunilor lor politice, dar şi o
recunoaştere a calităţilor intrinseci ale mitologiei lor au determinat această aplecare
a scriitorilor antici asupra spiritualităţii geto-dacilor. Mitul lui Zalmoxis a
reprezentat, probabil, cel mai important şi cel mai reprezentativ mit al geto-dacilor.
Acest mit şi insuşi personajul său central s-au cristalizat devreme în lumea getodacică,
ca rezultat al unor fenomene de sincretism desfăşurate pe diferite planuri
cultural-istorice. In epoca clasică a statului geto-dacic, cultul Zalmoxian scade ca
intensitate, pentru că mai tarziu urmele sale să dispară, din diverse motive, din
spiritualitatea daco-romanilor şi din folclorul românesc.
Despre riturile geto-dacilor, foarte bogate, ca la oricare popor antic, de altfel,
putem avansa câteva idei doar în legatură cu câteva dintre acestea. Herodot,
Valerius Maximus şi Pomponius Mela ne vorbesc de întristarea ce-i cuprindea pe
Traci (subliniem traci) la naşterea unui copil, stare manifestată prin plânsul rudelor
apropiate, care nu vedeau în viaţa pământească decât prilej de suferinţe şi greutăţi.
Cât priveşte ritul de înmormântare, în epoca clasică a civilizaţiei lor getodacii
practicau cu preponderenţă incineraţia; inhumaţia se intâlneşte mai rar.
Mormântul de incineraţie plan reprezintă tipul cel mai des întâlnit la geto-daci. De
cele mai multe ori resturile funerare sunt pur şi simplu aşezate într-o groapă, în
puţine cazuri fiind depuse în prealabil într-o urnă. Mormintele plane cu casetă din
piatră sunt extrem de rare. Cu prilejul înmormântării se făceau anumite jertfe, se
aşezau în groapă obiectele de care mortul ar putea avea nevoie în viaţa de apoi,
precum şi vase cu mâncare şi băutură. La moartea celor bogaţi se făceau şi ospeţe
funerare cu spargerea rituală deasupra mormîntului a vaselor folosite.