7.3.Religia romană. Panteonul roman.
Peninsula italică înainte de unificarea romană adăpostea populaţii de
origine diversă, între care cei mai importanţi erau grecii din coloniile sudului,
latinii din centru şi etruscii de la nord de Tibru. Etruscii sunt probabil de origine
asiatică. Ei erau vestiţi începând de la sfârşitul Republicii, începutul sec. I
a.Chr., pentru acele libri augurales, interpretări de oracole şi mai ales
haruspicine – ghicirea în măruntaiele jertfei. Nici unul dintre aceste texte nu a
ajuns până la noi. Sursele arheologice nu sunt suficiente ca să ne dea o idee
satisfăcătoare despre credinţa etruscilor. Poporul indo-european al latinilor,
cantonat la început în regiunea centrală numită Latium Vetus (Vechiul Latium),
întemeiază oraşul Roma la 21 aprilie 753 a.Chr. Religia romană arhaică se
întemeia pe un panteon divin şi pe o mitologie puternic înrâurită de credinţele
greceşti. Georges Dumezil a subliniat existenţa unei “ideologii tripartite” indoeuropene
în triada romană Iupiter (care reprezenta suveranitatea), Marte (care
.
reprezenta funcţia războinică) şi Quirinus (care reprezenta funcţia nutritivă şi
protectoare). Vechiul sacerdoţiu roman cuprinde regele (rex sacrorum), laminii
celor trei zei mari (flamines maiores: flamen Dialis, flamen Martialis şi flamen
Quirinalis) şi marele preot (pontifex maximus), funcţie care, începând cu Cezar
va reveni împăratului. Comparată cu iudaismul şi confucianismul religia romană
împărtăşeşte cu primul interesul pentru evenimentul concret, istoric iar cu cel
de-al doilea respectul religios pentru tradiţie şi pentru datoria socială exprimată
prin conceptul de pietas. Roma rezerva altarelor zeităţilor autohtone un cerc
interior făcut din pietre, care se numea pomerium. Locul unde îl venerau pe
Marte era situat dincolo de această zonă intimă unde puterea militară (imperium
militiae) nu era tolerată. Zeităţi mai noi, chiar cele mai importante, cum ar fi
Iuno Regina, erau plasate extra pomerium, îndeobşte pe colina Aventinului.
Excepţie face templul lui Castor, instalat în perimetrul pomerial de dictatorul
Aulus Postumius în sec. al V-lea. Divinităţile intrapomeriale arhaice au deseori
nume, caractere şi sărbători bizare: Angerona - zeiţa echinoxului de primăvară
sau Matuta - zeiţa matroanelor. Străvechea triadă Iupiter-Marte-Quirinus,
flancată de zeităţile Ianus Bifrons şi Vesta, este înlocuită în perioada Tarquinilor
prin noua triadă Iupite Maximus-Iunona-Minerva. Aceşti zei care corespund lui
Zeus, Hera şi Atena au acum statui. Dictatorul Aulus Postumius instituie o nouă
triadă pe Aventin: Ceres-Liber-Libera care corespund lui Demeter, Dionysos şi
Kore. Romanii încorporau în religia lor culte locale pe măsură ce ocupau
teritoriul zeilor vecinilor. Între cele mai celebre este cultul zeiţei lunare Diana
din Nemi – patroana sclavilor fugari, ce va fi transferat pe Aventin. Cultul
domestic consta în sacrificii de animale şi în ofrande alimentate şi florale
adresate strămoşilor şi geniului protector al locului. Căsătoria se celebra în
cămin sub auspiciile zeităţilor feminine Tellus şi Ceres. Mai târziu, Iunona a
devenit garanta jurământului conjugal. De două ori pe an, oraşul sărbătorea
culturile morţilor - Manii şi Lemurii, care se reîntorceau pe pământ şi se hrăneau
cu mâncarea ce le era pusă pe morminte. Din sec. al III-lea a.Chr. romanii
ofereau tot mai multe sacrificii zeilor grupaţi în perechi ale căror statui erau
expuse în temple. Sacerdoţii romani formau colegiul pontifical, care cuprindea
pe rex sacrorum, pe pontifices cu căpetenia lor pontifex maximus, pe flamines
maiores în număr de trei şi flamines minores în număr de doisprezece.
Colegiului pontifical i se adăugau şase vestale, având în momentul alegerii lor
între şase şi zece ani, menite unei perioade de treizeci de ani, timp în care
trebuiau să-şi păstreze virginitatea. În caz de încălcare a acestor reguli erau
zidite de vii. O instituţie similară e semnalată în imperiul incas. Sarcina
vestalelor era de a păzi focul sacru. Colegiul augural utiliza cărţi etrusce (libri
haruspicini, libri rituales şi libri fulgurales) şi greceşti (oracole la care au existat
contrafaceri evreieşti şi creştine) pentru a stabili datele faste şi nefaste. Existau
la Roma şi alte grupări religioase specializate, cum erau feţialii, preoţii salieni,
Frates Arvales – ocrotitori ai ogoarelor, Lupercii (lupa = lupoaică) desemna
sexualitatea dezlănţuită.
Panteonul religios roman
Iupiter - el este zeul luminii şi al fenomenelor cereşti: vântul, ploaia,
tunetul, al furtunii şi al fulgerului. Este de provenienţă indo-europeană, din
Dyaus Pitar sau Părintele zilei. Iuno – este soţia credincioasă a lui Iupiter
simbolizând zeiţa luminii. Ca zeiţă a Lunii ea s-a contopit cu Diana, zeiţa
vânătorii. Este cunoscută cu cu atributele de protectoare a logodnicilor, de
călăuză a mireselor la casa logodnicului ş.a. Vesta – era cea mai frumoasă zeiţă
romană, luminoasă şi curată ca flacăra focului. Era asociată la început cu Janus
Pater şi Tellus Mater (Pământul mamă). Proteja semănăturile şi era simbolul
maternităţii, deşi rămânea veşnic fecioară. Purta întotdeauna văl. Vulcanus – era
zeul trăsnetului şi al soarelui arzător. Apoi a devenit zeul focului devastator, iar
în cele din urmă, zeul focului dătător de viaţă. Era înfăţişat cu barbă, uneori cu o
uşoară deformaţie facială. Însemnele sale erau: ciocanul, cleştele fierarului şi
nicovala. Purta o bonetă şi o scurtă care-i lăsau liber braţul drept. Saturn – este o
divinitate agrară de origine latină. Patrona belşugul, bogăţia, abundenţa. Era
propagatorul viţei de vie şi îngrăşătorul ogoarelor. Minerva - zeiţă cunoscută la
etrusci şi la greci. Era patroana înţelepciunii, a artelor şi a meşteşugurilor de tot
felul. Împreună cu Iupiter şi Iuno formau o triadă divină. Mercur – este zeul
comerţului şi al comercianţilor, patrona câştigurile dobândite din schimburile
negustoreşti. Avea ca pasăre sfântă cocoşul iar în reprezentări era cu o pungă în
mână. Faunus – este zeitatea animalelor pădurilor, proteja oamenii împotriva
lupilor şi din această cauză purta numele de Lupercus. Avea drept asociată pe
Fauna şi Bona Dea (Zâna bună) şi Ops. Fervoarea religioasă romană creşte
sensibil în epoca imperială. Cezar şi August sunt divinizaţi după moarte. Deşi
succesorii lor nu împărtăşeau automat acelaşi destin, acest fapt a creat un
precedent din plin exploatat după aceea, când împăraţii au fost adesea zeificaţi
încă di timpul vieţii. Cezar a inaugurat şi cumulul, care va deveni indisolubil, al
funcţiei de imperator şi al aceleia de şef religios pontifex maximus. La fel ca şi
cultul vechilor zei, cultul imperial îşi avea preoţii şi ceremoniile sale proprii.
Templele erau consacrate împăraţilor, fie singuri, fie în asociere cu câte un
venerabil antecesor sau cu o zeitate recentă. În sec. al III-lea împăraţii tind să se
identifice zeilor: Septimiu Severus şi soţia sa Iulia Domna sunt adoraţi ca Iupiter
şi Iunona. Cultul imperial este o inovaţie care marchează sfârşitul religiei
romane tradiţionale. Mircea Eliade afirma că dacă în epocă există ceva viu cu
adevărat, apoi acestea sunt sintezele intelectuale elenistice, pe de o parte şi
misterele, pe de alta. Pentru a frâna răspândirea masivă a creştinismului,
scriitorii păgâni recurseseră la vechile mituri platonice, conferindu-le astfel un
puternic simbolism. Celsus în sec. al III-lea, Porfir în sec. al II-lea, împăratul
Iulian, Partidul “păgân” al lui Symmachus şi platonicienii Macrobius şi Servius
la sfârşitul sec. al IV-lea vor opune totalitarismului creştin o viziune religioasă
pluralistă, străduindu-se să înglobeze şi să recupereze toate credinţele trecutului,
chiar şi acele care, la prima vedere, repugnau raţiunii. Elita romană se va mai
hrăni din aceste credinţe până la căderea Imperiului, după care aceste îşi vor
continua existenţa lor subterană la Bizanţ.
origine diversă, între care cei mai importanţi erau grecii din coloniile sudului,
latinii din centru şi etruscii de la nord de Tibru. Etruscii sunt probabil de origine
asiatică. Ei erau vestiţi începând de la sfârşitul Republicii, începutul sec. I
a.Chr., pentru acele libri augurales, interpretări de oracole şi mai ales
haruspicine – ghicirea în măruntaiele jertfei. Nici unul dintre aceste texte nu a
ajuns până la noi. Sursele arheologice nu sunt suficiente ca să ne dea o idee
satisfăcătoare despre credinţa etruscilor. Poporul indo-european al latinilor,
cantonat la început în regiunea centrală numită Latium Vetus (Vechiul Latium),
întemeiază oraşul Roma la 21 aprilie 753 a.Chr. Religia romană arhaică se
întemeia pe un panteon divin şi pe o mitologie puternic înrâurită de credinţele
greceşti. Georges Dumezil a subliniat existenţa unei “ideologii tripartite” indoeuropene
în triada romană Iupiter (care reprezenta suveranitatea), Marte (care
.
reprezenta funcţia războinică) şi Quirinus (care reprezenta funcţia nutritivă şi
protectoare). Vechiul sacerdoţiu roman cuprinde regele (rex sacrorum), laminii
celor trei zei mari (flamines maiores: flamen Dialis, flamen Martialis şi flamen
Quirinalis) şi marele preot (pontifex maximus), funcţie care, începând cu Cezar
va reveni împăratului. Comparată cu iudaismul şi confucianismul religia romană
împărtăşeşte cu primul interesul pentru evenimentul concret, istoric iar cu cel
de-al doilea respectul religios pentru tradiţie şi pentru datoria socială exprimată
prin conceptul de pietas. Roma rezerva altarelor zeităţilor autohtone un cerc
interior făcut din pietre, care se numea pomerium. Locul unde îl venerau pe
Marte era situat dincolo de această zonă intimă unde puterea militară (imperium
militiae) nu era tolerată. Zeităţi mai noi, chiar cele mai importante, cum ar fi
Iuno Regina, erau plasate extra pomerium, îndeobşte pe colina Aventinului.
Excepţie face templul lui Castor, instalat în perimetrul pomerial de dictatorul
Aulus Postumius în sec. al V-lea. Divinităţile intrapomeriale arhaice au deseori
nume, caractere şi sărbători bizare: Angerona - zeiţa echinoxului de primăvară
sau Matuta - zeiţa matroanelor. Străvechea triadă Iupiter-Marte-Quirinus,
flancată de zeităţile Ianus Bifrons şi Vesta, este înlocuită în perioada Tarquinilor
prin noua triadă Iupite Maximus-Iunona-Minerva. Aceşti zei care corespund lui
Zeus, Hera şi Atena au acum statui. Dictatorul Aulus Postumius instituie o nouă
triadă pe Aventin: Ceres-Liber-Libera care corespund lui Demeter, Dionysos şi
Kore. Romanii încorporau în religia lor culte locale pe măsură ce ocupau
teritoriul zeilor vecinilor. Între cele mai celebre este cultul zeiţei lunare Diana
din Nemi – patroana sclavilor fugari, ce va fi transferat pe Aventin. Cultul
domestic consta în sacrificii de animale şi în ofrande alimentate şi florale
adresate strămoşilor şi geniului protector al locului. Căsătoria se celebra în
cămin sub auspiciile zeităţilor feminine Tellus şi Ceres. Mai târziu, Iunona a
devenit garanta jurământului conjugal. De două ori pe an, oraşul sărbătorea
culturile morţilor - Manii şi Lemurii, care se reîntorceau pe pământ şi se hrăneau
cu mâncarea ce le era pusă pe morminte. Din sec. al III-lea a.Chr. romanii
ofereau tot mai multe sacrificii zeilor grupaţi în perechi ale căror statui erau
expuse în temple. Sacerdoţii romani formau colegiul pontifical, care cuprindea
pe rex sacrorum, pe pontifices cu căpetenia lor pontifex maximus, pe flamines
maiores în număr de trei şi flamines minores în număr de doisprezece.
Colegiului pontifical i se adăugau şase vestale, având în momentul alegerii lor
între şase şi zece ani, menite unei perioade de treizeci de ani, timp în care
trebuiau să-şi păstreze virginitatea. În caz de încălcare a acestor reguli erau
zidite de vii. O instituţie similară e semnalată în imperiul incas. Sarcina
vestalelor era de a păzi focul sacru. Colegiul augural utiliza cărţi etrusce (libri
haruspicini, libri rituales şi libri fulgurales) şi greceşti (oracole la care au existat
contrafaceri evreieşti şi creştine) pentru a stabili datele faste şi nefaste. Existau
la Roma şi alte grupări religioase specializate, cum erau feţialii, preoţii salieni,
Frates Arvales – ocrotitori ai ogoarelor, Lupercii (lupa = lupoaică) desemna
sexualitatea dezlănţuită.
Panteonul religios roman
Iupiter - el este zeul luminii şi al fenomenelor cereşti: vântul, ploaia,
tunetul, al furtunii şi al fulgerului. Este de provenienţă indo-europeană, din
Dyaus Pitar sau Părintele zilei. Iuno – este soţia credincioasă a lui Iupiter
simbolizând zeiţa luminii. Ca zeiţă a Lunii ea s-a contopit cu Diana, zeiţa
vânătorii. Este cunoscută cu cu atributele de protectoare a logodnicilor, de
călăuză a mireselor la casa logodnicului ş.a. Vesta – era cea mai frumoasă zeiţă
romană, luminoasă şi curată ca flacăra focului. Era asociată la început cu Janus
Pater şi Tellus Mater (Pământul mamă). Proteja semănăturile şi era simbolul
maternităţii, deşi rămânea veşnic fecioară. Purta întotdeauna văl. Vulcanus – era
zeul trăsnetului şi al soarelui arzător. Apoi a devenit zeul focului devastator, iar
în cele din urmă, zeul focului dătător de viaţă. Era înfăţişat cu barbă, uneori cu o
uşoară deformaţie facială. Însemnele sale erau: ciocanul, cleştele fierarului şi
nicovala. Purta o bonetă şi o scurtă care-i lăsau liber braţul drept. Saturn – este o
divinitate agrară de origine latină. Patrona belşugul, bogăţia, abundenţa. Era
propagatorul viţei de vie şi îngrăşătorul ogoarelor. Minerva - zeiţă cunoscută la
etrusci şi la greci. Era patroana înţelepciunii, a artelor şi a meşteşugurilor de tot
felul. Împreună cu Iupiter şi Iuno formau o triadă divină. Mercur – este zeul
comerţului şi al comercianţilor, patrona câştigurile dobândite din schimburile
negustoreşti. Avea ca pasăre sfântă cocoşul iar în reprezentări era cu o pungă în
mână. Faunus – este zeitatea animalelor pădurilor, proteja oamenii împotriva
lupilor şi din această cauză purta numele de Lupercus. Avea drept asociată pe
Fauna şi Bona Dea (Zâna bună) şi Ops. Fervoarea religioasă romană creşte
sensibil în epoca imperială. Cezar şi August sunt divinizaţi după moarte. Deşi
succesorii lor nu împărtăşeau automat acelaşi destin, acest fapt a creat un
precedent din plin exploatat după aceea, când împăraţii au fost adesea zeificaţi
încă di timpul vieţii. Cezar a inaugurat şi cumulul, care va deveni indisolubil, al
funcţiei de imperator şi al aceleia de şef religios pontifex maximus. La fel ca şi
cultul vechilor zei, cultul imperial îşi avea preoţii şi ceremoniile sale proprii.
Templele erau consacrate împăraţilor, fie singuri, fie în asociere cu câte un
venerabil antecesor sau cu o zeitate recentă. În sec. al III-lea împăraţii tind să se
identifice zeilor: Septimiu Severus şi soţia sa Iulia Domna sunt adoraţi ca Iupiter
şi Iunona. Cultul imperial este o inovaţie care marchează sfârşitul religiei
romane tradiţionale. Mircea Eliade afirma că dacă în epocă există ceva viu cu
adevărat, apoi acestea sunt sintezele intelectuale elenistice, pe de o parte şi
misterele, pe de alta. Pentru a frâna răspândirea masivă a creştinismului,
scriitorii păgâni recurseseră la vechile mituri platonice, conferindu-le astfel un
puternic simbolism. Celsus în sec. al III-lea, Porfir în sec. al II-lea, împăratul
Iulian, Partidul “păgân” al lui Symmachus şi platonicienii Macrobius şi Servius
la sfârşitul sec. al IV-lea vor opune totalitarismului creştin o viziune religioasă
pluralistă, străduindu-se să înglobeze şi să recupereze toate credinţele trecutului,
chiar şi acele care, la prima vedere, repugnau raţiunii. Elita romană se va mai
hrăni din aceste credinţe până la căderea Imperiului, după care aceste îşi vor
continua existenţa lor subterană la Bizanţ.
Comentarii
Trimiteți un comentariu