5.2.Religia şi arta egipteană

Herodot spunea că “egiptenii sunt oamenii cei mai religioşi”. Privită în
ansamblu şi în evoluţia ei trimilenară, religia egipteană oferă un spectacol relativ
calm; un spectacol de oarecare umanitate şi de o linişte a resemnării. Există în
această religie, fireşte, şi multe forţe ostile omului, dar egipteanul antic nu le
vedea sub aspectul lor cel mai înspăimântător. Sentimentul de teroare este mult
mai puţin prezent în religia egiptenă decât în alte civilizaţii. La nici un alt popor
ca la egipteni moartea nu a fost concepută cu atâta calm şi încredere; ca un
moment firesc de trecere spre un alt fel de viaţă, spre viaţă eternă. Religia
Egipteană îi oferea omului iluzoriul balsam al liniştii, al împăcării şi al speranţei.
Formele de religiozitate rimitivă (animism, totemism, fetişism, tabuism, magie )
n-au dispărut niciodată complet în istoria Egiptului. Caracteristică, încă din
timpuri imemoriale, era strania formă religioasă a zoolatriei. Omul se simţea
înconjurat de forţe divine, bune sau rele, care acţionau prin intermediul unor
animale. De la reprezentările religioase zoomorfe s-a trecut apoi la imagini
compozite, semi-umane, fantastice. Astfel zeiţa Hathor femeie cu cap de vacă;
zeul Anubis- bărbat cu cap de şacal; zeul apelor Sobec – cu cap de crocodil. O
asemenea reprezentare –care privitorului de astăzi îi apare de neînţeles, de-a
dreptul monstruoasă şi ridicolă – îşi avea explicaţia sa în cadrul gândiri
religioase a egipteanului antic, şi anume: se spune despre zeu că el iubeste, dar şi
urăşte; că ajută, dar şi pedepseşte; că dăruieşte, dar şi ia apoi cu sila. Or, acest
dublu aspect al zeului nu poate fi sugerat printr-o reprezentare pur zoomorfă,
exclusiv a şacalului, a crocodilului etc., şi atunci s-a recurs la o reprezentare de
compromis: la o tradiţională reprezentare animală, dar acum corpul omenesc
este cel căruia i se va rezerva funcţia de a sugera aspectele pozitive,
binefăcătoare, „umane”, ale divinităţii.
Ceea ce mai caracterizează religia egipteană este şi lipsa unui corp de
doctrine, un corp unic de autoritate, care să-i stabilească aceste religii dogme, săi
dea unitate, ordine şi stabilitatea. Se poate, totuşi reconstitui panteonul egiptean
cu principalele sale divinităţi:
- divinitatea ce mai importantă încă din epoca Regatului Vechi era zeul
soarelui Ra, zeiţa Nut – doamna cerului şi mama stelelor;
- Hathor - stăpâna păcii şi a tuturor zeilor; Osiris- zeul pământurilor
rodnice şi stăpânul recoltelor, domnul şi judecătorul morţilor;
- Sobek – zeul apelor, Seth zeul răului, războinic, duşmanul lumii.
Faraonul era considerat fiul zeului, locţiitorul său în Egipt. Nu era numit
„mare zeu” ci i se dădea doar titlul onorific „de zeu bun”, iar după moarte se
consacra un templu şi onorurile cultului.
Arta Egipteană este dominată de ideologia religioasă şi de cea monarhică.
Solemnitatea şi conservatorismul acestei arte aveau rolul de reclama privitorului
cu sentiment de respect faţă de autoritatea constituită. Nu se putea vorbi deci de
o autonomie a artei, de o artă dezinteresată generată de intenţii pur estetice.
Artistul trebuia să ilustreze o idee religioasă sau politică. Arta lui nu ţine atât să
„reprezinte”, cât să „simbolizeze”. Totul în arta egipteană este dictat de ideea
existenţei şi după moarte, ca o continuare firească a vieţii. De aceea
monumentele funerare egiptene sugerează şi glorifică eternitatea. Cele mai
răspândite forme de arhitectură funerară sunt: mastabele - construcţii masive da
cărămidă sau de piatră ridicate deasupra mormintelor săpate adânc în pământ;
piramidele şi templele.