10.3.Renaşterea şi Reforma.
Născută pe terenul unor tensiuni politice interne şi internaţionale, precum
şi a unor transformări sociale profunde, al unor probleme şi condiţii sociale
deosebit de complexe, opera şi rezultatele Reformei se vor recupera în forme şi
proporţii diferite pe cele mai diverse planuri ale istoriei culturale europene. În
plan filosofic contactele Reformei cu mişcarea umaniştilor timpului vor fi
aproape permanente. Iar în câmpul artei, dinamica ei intelectuală şi spirituală se
va resimţi şi în spiritul barocului.
Motivaţia erupţiei mişcării reformatoare a fost ocazionată de conştiinţa
religioasă şi de starea instituţiilor şi practicilor ecleziastice. Important pentru
înţelegerea cauzelor reformelor este evidenţierea faptului că programele de
Reformă aveau în vedere, chiar de la începuturile lor, nu numai viaţa religioasă,
doctrinele teologice şi instituţiile bisericeşti, ci şi viaţa socială şi politică în
general.
Evenimentul de însemnătate primordială în cultura şi civilizaţia perioadei
Renaşterii, mişcarea Reformei, cu multiplele şi variatele ei cauze, implicaţii şi
consecinţe a însemnat o considerabilă lărgire, influenţare şi modificare a
sistemului politic din Europa, şi prin aceasta diferenţiindu-l în mod substanţial
de sistemul politic dominant în Evul mediu.
Semnificativ pentru o asemenea „reformă totală” este documentul,
întitulat „Reformatio Sigismundi” (1439). Documentul făcea apel la împăratul
Sigismund să pună capăt războaielor din Boemia şi în deosebi, să impună
întregii structuri sociale schimbări radicale, revoluţionare. Documentul propunea
nu numai o profundă reformă de ordin moral al Bisericii, ci şi o restructurare
fundamentală a întregii societăţi în sensul egalitarismului.
Astfel, iobăgia să fie abrogată total şi definitiv; salariile şi preţurile să fie
fixate, ţinând seama de interesele celor săraci; oamenii bisericii să devină simpli
salariaţi ai statului; bunurile mănăstirilor să fie expropriate; să fie desfiinţate
grupurile mari de interese – ca breslele, sau ca marile „companii” comerciale
vinovate de creşterea preţurilor. Asemenea idei şi propuneri de reforme radicale
demonstrau că în această perioadă Biserica nu mai inspira încredere în
posibilităţile proprii de a se autoreforma, în acest scop se făcea apel la împărat.
Adevăraţi „luptători” pentru ideile reformiste au fost: în Italia -
Savonarola; Germania – Martin Luther; Franţa – Jean Calvin; Elveţia germană –
Zwingli.
Renaşterea a însemnat una dintre perioadele istorice ce a creat posibilităţi
neatinse încă până atunci de afirmare multidimensională, universală a
individualităţii umane. De aceea, o altă caracteristică fundamentală a Renaşterii
o constituie promovarea a individualităţilor. Este de menţionat că Renaşterea are
printre caracteristicile sale fundamentale nu individualismul, ci promovarea
individualităţii umane. Aceasta înseamnă afirmarea la cote superioare şi
multidiminsionale a unor personalităţi ce au rămas în istoria umanităţii ca repere
umane extraordinare: Leonardo da Vinci, Michelangelo, etc.
şi a unor transformări sociale profunde, al unor probleme şi condiţii sociale
deosebit de complexe, opera şi rezultatele Reformei se vor recupera în forme şi
proporţii diferite pe cele mai diverse planuri ale istoriei culturale europene. În
plan filosofic contactele Reformei cu mişcarea umaniştilor timpului vor fi
aproape permanente. Iar în câmpul artei, dinamica ei intelectuală şi spirituală se
va resimţi şi în spiritul barocului.
Motivaţia erupţiei mişcării reformatoare a fost ocazionată de conştiinţa
religioasă şi de starea instituţiilor şi practicilor ecleziastice. Important pentru
înţelegerea cauzelor reformelor este evidenţierea faptului că programele de
Reformă aveau în vedere, chiar de la începuturile lor, nu numai viaţa religioasă,
doctrinele teologice şi instituţiile bisericeşti, ci şi viaţa socială şi politică în
general.
Evenimentul de însemnătate primordială în cultura şi civilizaţia perioadei
Renaşterii, mişcarea Reformei, cu multiplele şi variatele ei cauze, implicaţii şi
consecinţe a însemnat o considerabilă lărgire, influenţare şi modificare a
sistemului politic din Europa, şi prin aceasta diferenţiindu-l în mod substanţial
de sistemul politic dominant în Evul mediu.
Semnificativ pentru o asemenea „reformă totală” este documentul,
întitulat „Reformatio Sigismundi” (1439). Documentul făcea apel la împăratul
Sigismund să pună capăt războaielor din Boemia şi în deosebi, să impună
întregii structuri sociale schimbări radicale, revoluţionare. Documentul propunea
nu numai o profundă reformă de ordin moral al Bisericii, ci şi o restructurare
fundamentală a întregii societăţi în sensul egalitarismului.
Astfel, iobăgia să fie abrogată total şi definitiv; salariile şi preţurile să fie
fixate, ţinând seama de interesele celor săraci; oamenii bisericii să devină simpli
salariaţi ai statului; bunurile mănăstirilor să fie expropriate; să fie desfiinţate
grupurile mari de interese – ca breslele, sau ca marile „companii” comerciale
vinovate de creşterea preţurilor. Asemenea idei şi propuneri de reforme radicale
demonstrau că în această perioadă Biserica nu mai inspira încredere în
posibilităţile proprii de a se autoreforma, în acest scop se făcea apel la împărat.
Adevăraţi „luptători” pentru ideile reformiste au fost: în Italia -
Savonarola; Germania – Martin Luther; Franţa – Jean Calvin; Elveţia germană –
Zwingli.
Renaşterea a însemnat una dintre perioadele istorice ce a creat posibilităţi
neatinse încă până atunci de afirmare multidimensională, universală a
individualităţii umane. De aceea, o altă caracteristică fundamentală a Renaşterii
o constituie promovarea a individualităţilor. Este de menţionat că Renaşterea are
printre caracteristicile sale fundamentale nu individualismul, ci promovarea
individualităţii umane. Aceasta înseamnă afirmarea la cote superioare şi
multidiminsionale a unor personalităţi ce au rămas în istoria umanităţii ca repere
umane extraordinare: Leonardo da Vinci, Michelangelo, etc.
Comentarii
Trimiteți un comentariu