10.2.Renaşterea – tip de cultură de tranziţie.

Renaşterea e o mişcare ce a constituit o epocă distinctă în istoria
umanităţii, o epocă caracterizată prin mari „explozii spirituale” şi materiale, în
general, printr-o efervescenţă culturală. Problema renaşterii a căpătat de-a lungul
secolelor interpretări divergente care au lăsat să se persiste până azi unele
confuzii în definirea conceptului a naturii acestei epocale mişcări, a extinderii
sale în timp şi spaţiu, precum şi raporturile ei cu fenomenele istorice, sau
culturale. Tendinţa permanentă de a exalta epoca Renaşterii, idelizând-o global,
nediferenţiat, se datorează realizărilor sale de ordin cultural, în special artei.
Definirea şi caracterizarea Renaşterii a început în secolul al XIV – lea în
Italia, prin punerea sub acuzaţii a Evului mediu de către Petrarca, primul care
formulează conceptul de „timpuri întunecate”, de „barbarie medievală”.
În explicarea culturii Renaşterii, Concorcet relevă evenimentele şi
elementele determinante, ca invenţie a tiparului şi a noilor tehnici industriale,
cucerirea Constantinopolului şi altele.
Remarcabilul culturolog român O. Drimba menţionează, că fenomenul
istoric cultural renascentist nu este unitar. Drimba în „Istoria culturii şi
civilizaţiei” afirmă, că Renaşterea este un fenomen european, nu doar italian.
Nu se deosebeşte de cele menţionate mai sus şi afirmaţia lui I.Bîtlan, că
Renaşterea concepută în sens larg cuprinde principalele componente ca:
Umanismul, Renaşterea propriu zisă, şi Reforma, toate momentele specifice ale
amplului proces de emancipare socială şi spirituală, ce a făcut trecere de la evul
mediu la epoca modernă.
Delimitarea în timp a acestei perioade istorice a creat şi creează şi ea
controverse. Faptul este explicabil. Fiind un fenomen european foarte complex,
Renaşterea a îmbrăcat forme specifice de la o ţară la alta. Nu a existat un
sincronism în evoluţia culturală a acestor ţări, iar pe de altă parte, chiar marile
domenii ale culturii - arta, ştiinţa filosofia etc. – au cunoscut o evoluţie diferită,
inegală temporal şi spaţial.
Renaşterea o vom încadra în timp între jumătatea secolului al XIV-lea şi
sfârşitul secolului al XVI-lea.
Istoria culturii se realizează prin depăşire. Dar depăşirea unei etape, nu
presupune înlăturarea ei totală, ci realizarea ca negaţie dialectică, respectiv prin
afirmarea şi prelucrarea valorilor spirituale, asimilabile şi negarea nonvalorilor
şi valorilor limitate. Dezvoltarea culturii, ca de altfel a fiecărui domeniu social,
presupune, deci, unitatea dintre continuitate şi discontinuitate. O cercetare
obiectivă poate evidenţia că între Renaştere şi Evul mediu, pe de o parte, ca şi
între Renaştere şi epoca modernă, pe de alta, există numeroase momente de
continuitate.
Renaşterea este o cotitură crucială de la concepţiile religioase la cele
umaniste despre lume şi om. În noua mentalitate umanistă omul e creaţia
supremă a lumii; raţiunea lui e forţa superioară; organele de simţ ale lui nu sunt
capacităţi vicioase ale corpului, dar raţiunea - baza cunoaşterii lumii, a esenţei şi
legităţilor existenţei; toată lumea a devenit întruchipare a divinului, aşa cum a
fost mai înainte Hristos; natura, lucrurile apar în forma lor senzorial-concretă, în
relaţiile lor raţional-concrete, dar nu în raportul faţă de divin sau diavol.
Ideologia şi mentalitatea renascentistă nu prezintă un sistem consecvent
de idei materiale, antireligioase. Conştiinţa şi mentalitatea renascentistă e mai
mult panteistă, decât ateistă, - de aceea omul a fost divinizat, dar n-a fost pus în
locul lui Dumnezeu; realitatea lumească e înţeleasă mitologic, dar nu e
contrapusă mitului, materialul şi spiritualul, realul şi idealul, pământescul şi
divinul, creştinismul şi păgânismul nu sunt antagoniste, ci laturi ale întregului
armonios. În această tendinţă către armonie, credinţă în armonie şi unitate constă
esenţa culturii Renaşterii şi cauza interesului ei deosebit faţă de cultura antică.
Baza socială a Renaşterii a fost starea economică specifică, care poate fi
definită ca o trecere de la feudalism la capitalism (N. Conrad). Renaşterea
italiană e în acelaş timp şi apusul evului mediu şi răsăritul epocii moderne.
Această cultură de tranziţie nu e nici medievală, nici capitalistă.
Cultura Renaşterii apare şi se dezvoltă în oraşe. Oraşul renascentist e
oraşul dezvoltat în mai multe domenii, cu meşteşugari şi comerţ; un oraş
deschis, internaţional, cu transportul şi căile de comunicaţii dezvoltate; este
multinaţional, religios şi cultural.
Cultura renascentistă nu e pur şi simplu „cultură orăşenească a epocii
feudale”, ci e o formă a ei specifică, născută de acele procese social-economice,
care s-au creat în oraşul medieval, când în el a început să se dezvolte impetuos
producţia simplă de mărfuri şi a comerţului internaţional, iar pe baza aceasta se
forma un nou tip laic de concepţie despre lume, opus celui religios şi care şi-a
găsit sprijin în tipul antic al conştiinţei sociale. De aceea în „forma cea mai
pură” Renaşterea s-a manifestat în Italia. Anume aici calităţile tipologice ale
Renaşterii s-au manifestat pe deplin, deoarece în Italia dezvoltarea unui astfel de
tip de oraş, a coincis cu posibilitatea învierii moştenirii culturale antice.
Coincidenţa acestor factori diferiţi a creat condiţii pentru apariţia rapidă a
unei calităţi culturale noi, care nu era nici feudală şi încă nici capitalistă şi avea
limpezime stilistică evidentă. În ţările şi regiunile, unde acest proces, din cauza
lipsei anumitor factori, s-a tărăgănat secole, el n-a adus şi n-a putut să aducă la
apariţia unei astfel de organizaţii culturale unice. De pe aceste poziţii devine
posibil răspunsul la întrebarea – dacă avem dreptul să vorbim despre Renaştere
şi în alte regiuni ale globului pământesc.