4.2.Structura socială, educaţia şi sistemele religioase în India.
Instituţia socială caracteristică Indiei, este o instituţie veche de 3 mii ani –
casta (cuvânt creat de portughezi din latinescul castus „pur, curat, neamestecat”).
Regimul castelor se întâlneşte şi la alte popoare, asiatice sau africane, dar nicăieri
nu este instituit cu atâta rigoare ca în India, unde a devenit fundamentul întregului
organism social, politic şi religios.
Casta este o grupare închisă, formată de persoane care au aceeaşi origine,
aceleaşi ocupaţii, având drepturi şi îndatoriri bine precizate, tradiţii şi o ideologie
bine determinată.
Principiul diviziunii în caste este o concepţie propagată şi apărată de
brahmanism. Potrivit acestei concepţii omul este de la naştere destinat – în funcţie
de actele meritorii sau nedemne săvârşite în decursul existenţelor sale anterioare -
să aparţină uneia, sau alteia din caste, fără a putea trece din una în alta. Obligaţia
fiecăruia este să-şi îndeplinească îndatoririle pe care i le impune casta sa; şi să-şi
aştepte după moarte existenţa următoare când, eventual, va renaşte într-o altă castă,
superioară.
În fruntea acestei ierarhii se află casta brahmanilor. Se dedicau vieţii
religioase şi intelectuale, îndeplineau sacrificiile rituale, transmiteau învăţăturile
Vedei. Brahmanii mai practicau şi o serie de exerciţii de respiraţie, accentul fiind
pus pe posibilitatea de reţinere a respiraţiei un timp cît mai îndelungat. Executate cu
scop religios, acestea au devenit pe parcurs un sistem specific de exerciţii
respiratorii, numit „pranayama”, în care îşi au originile exerciţiile „Yoga”, care se
cristalizează în timp ca un sistem filosofic şi religios specific civilizaţiei hinduiste.
A doua castă este cea a războinicilor (kşatriya), a nobililor care deţineau
funcţii de conducere în stat. Sarcina lor era să studieze Veda, să apere poporul, să
lupte şi să comande. Din această castă făceau parte şi regii.
Apoi urma casta oamenilor liberi (vaisya), căreia îi aparţineau micii sau
marii proprietari, negustorii şi membrii altor profesiuni şi ocupaţii lucrative. Era
casta care suporta cele mai grele sarcini fiscale, trebuind să întreţină prin
contribuţiile lor pe membrii celor două caste conducătoare.
Ultima castă este cea a servitorilor (sudra), căreia la începuturi i-au
aparţinut autohtonii dravidieni cuceriţi de invadatorii arieni. Acestei caste îi
aparţineau şi meseriaşii şi agricultorii. Aveau întrucâtva o situaţie de iobagi,
depinzând de stăpânirii lor, li se impunea să mănânce numai ceea ce rămânea de la
masa stăpânilor, să se îmbrace cu veşminte vechi şi să folosească obiecte uzate.
Totodată, această categorie socială era protejată de lege de abuzul stăpânilor. Ei
erau obligaţi să presteze munci în beneficiul statului şi nu puteau participa la viaţa
religioasă a comunităţii.
Înafara castelor se aflau „cei care nu trebuie să fie atinşi” (paria). Acestora
le reveneau ocupaţiile cele mai dispreţuite, - de vânători, pescari, măcelari, călăi,
măturători, gropari, vânzători de băuturi alcoolice, ş.a. Paria trăiau în cartiere sau
sate separate, se îmbrăcau cu veşminte luate de la morţi de curând îngropaţi, puteau
fi chiar omorîţi de către brahmani; nu trebuiau să se arate celor din alte caste pentru
că vederea lor să nu-i spurce, iar dacă cineva îi privea trebuia să îndeplinească un
act ritual de purificare.
În fine, ultima categorie este cea a sclavilor, care în India aveau o situaţie
mai bună decât a celor din alte ţări ale antichităţii. Există un şir de prevederi legale
care apărau interesele acestei categorii.
Sistemele religioase
India veche a cunoscut formele primitive ale religiei, credinţele animiste şi
totemiste, precum şi numeroase practici magice. Cultul naturii a continuat să
rămână elementul fundamental al credinţei Indiene. Dar indienii de asemenea au
divinizat şi anumite concepte sau principii, care ulterior au devenit zei: Varuna este
zeul justiţiei, Arygaman - zeul căsătoriei etc.
Odată cu recunoaşterea prerogativei brahmanului ca oficial unic al cultului
public, singurul deţinător al secretului formulelor magice şi ale dreptului de a le
rosti, era singurul posesor al „supremei şi unicei ştiinţe” a Vedelor, era singurul în
drept sa le studieze şi singurul în măsură să le interpreteze. Casta sacerdoţilor, adică
cea a brahmanilor, s-a consolidat situîndu-se în vârful piramidei sociale, religioase
şi laice. Ca urmare, Brahmanii au cultivat şi au dezvoltat concepţiile teologice, iar
comentariile Vedelor şi explicaţii ale sensului sacrificiilor, erau considerate texte
„revelate”.
Religia s-a infiltrat astfel în toate domeniile culturii, dominându-le,
controlîndu-le, adeseori sufocându-le în procesul lor de dezvoltare. În felul acesta
religia Indiei s-a constituit într-o etapă nouă, continuând religia vedică, dar într-un
alt spirit şi în forme noi, mult mai complicate, mai evaluate, dar şi mai rigide -
etapa brahmanismului. Odată cu brahmanismul, semnificaţia vie a zeilor dispare;
mitologia, credinţele concrete, sensurile ritualurilor, practicile cultice, totul suferă
în Brahmanism un proces de radicală abstractizare. Totul se concentrează acuma în
valoarea sacrificiilor şi în puterea magică a formulelor rostite de brahman. Centrul
practicilor religioase devine sacrificiul.
Din tradiţia vedică a brahmanilor Asiei, în sec I a.Chr. s-a născut o formă
nouă a religiei - hinduismul, care are la bază credinţa că în tot ce există se manifestă
realitatea unică şi infinită a divinului. Dar elementul nou şi cel mai important al noii
religii este ideea că pe lângă calea cunoaşterii şi calea raţiunii, omului îi este
deschisă şi o altă cale de salvare, de eliberare de iluzia lumii. Aceasta este calea
iubirii, cale accesibilă oricui. Oricine ar putea avea o relaţie directă cu divinitatea
prin devoţiunea sa personală.
Religia, care se menţine şi azi în nord-estul Indiei şi insula Ceylon, devenită
foarte importantă pe plan mondial (numărând ≈ 150 mln credincioşi) poartă
denumirea de buddhism. Această doctrină cuprindea „cele patru adevăruri” privind
suferinţa:
- adevăruri privind natura ei (naşterea, boala, bătrâneţea, supărările)
- cauzele suferinţei (dorinţa de a te renaşte într-o altă viaţă, dorinţa de plăceri);
- necesitatea de a o suprima (prin renunţarea la aceste cauze);
- cele opt căi de urmat spre a ajunge la înlăturarea suferinţei: dreptate, credinţă,
hotărâre, cugetare, cuvânt, efortul faptei, al comportării şi al meditaţiei.
Nefericirea noastră mare este de a ne fi născut. Răul fundamental al vieţii
rezidă în dorinţe şi în egoism. Omului i se impune respectarea a cinci norme
morale: a nu ucide nici o vieţuitoare, a nu lua ce nu ţi se dă, a nu minţi, a nu bea
băuturi fermentate şi a nu contraveni regulilor castităţii. Valorile fundamentale le
constituie stăpânirea de sine, învingerea urii prin iubire, blândeţe şi compasiune,
astfel putem spune că buddhismul era mai degrabă o morală decât o religie.
Nu avea nici cler, nici dogme. Nu avea preocupări teologice sau metafizice.
O religie fără ritualuri, fără un cult organizat şi fără speculaţii asupra divinităţii.
Respingea orice formă de venerare a vreunei divinităţi, respingea şi ascetismul, şi
rugăciunile, şi vrăjile. Nu promitea adepţilor săi răsplata cerului, nici nu îi ameninţa
cu pedepsele iadului. Îi învăţa pe adepţi că în viaţă binele sau nenorocirea sunt
fructul propriei comportări a omului, şi, că mântuirea poate veni numai pe calea
renaşterii la dorinţa proprie şi pe calea unei conduite morale cât mai corecte.
Buddhismul desconsideră în modul cel mai categoric deosebirile de castă.
Din primele secole a erei noastre buddhismul cunoaşte o evoluţie interesantă
începând să-l venereze pe „iluminatul” său fondator (Buddha). Credinţa a acceptat
numeroase semidivinităţi, a introdus elemente de cult, precum lumînări, tămâie, apă
sfântă, mărturisire, post, venerarea moaştelor, slujbe pentru morţi, celibatul
preoţilor ş.a. Religie a celor săraci, cărora li se oferea oportunitatea „mântuirii”
ideale, buddhismul a devenit o religie mondială în perioada cuprinsă între sec. I-VI
p.Chr. Buddhidmul s-a manifestat printr-o foarte intensă activitate speculativă, fapt
ce a provocat apariţia noului brahmanism.
casta (cuvânt creat de portughezi din latinescul castus „pur, curat, neamestecat”).
Regimul castelor se întâlneşte şi la alte popoare, asiatice sau africane, dar nicăieri
nu este instituit cu atâta rigoare ca în India, unde a devenit fundamentul întregului
organism social, politic şi religios.
Casta este o grupare închisă, formată de persoane care au aceeaşi origine,
aceleaşi ocupaţii, având drepturi şi îndatoriri bine precizate, tradiţii şi o ideologie
bine determinată.
Principiul diviziunii în caste este o concepţie propagată şi apărată de
brahmanism. Potrivit acestei concepţii omul este de la naştere destinat – în funcţie
de actele meritorii sau nedemne săvârşite în decursul existenţelor sale anterioare -
să aparţină uneia, sau alteia din caste, fără a putea trece din una în alta. Obligaţia
fiecăruia este să-şi îndeplinească îndatoririle pe care i le impune casta sa; şi să-şi
aştepte după moarte existenţa următoare când, eventual, va renaşte într-o altă castă,
superioară.
În fruntea acestei ierarhii se află casta brahmanilor. Se dedicau vieţii
religioase şi intelectuale, îndeplineau sacrificiile rituale, transmiteau învăţăturile
Vedei. Brahmanii mai practicau şi o serie de exerciţii de respiraţie, accentul fiind
pus pe posibilitatea de reţinere a respiraţiei un timp cît mai îndelungat. Executate cu
scop religios, acestea au devenit pe parcurs un sistem specific de exerciţii
respiratorii, numit „pranayama”, în care îşi au originile exerciţiile „Yoga”, care se
cristalizează în timp ca un sistem filosofic şi religios specific civilizaţiei hinduiste.
A doua castă este cea a războinicilor (kşatriya), a nobililor care deţineau
funcţii de conducere în stat. Sarcina lor era să studieze Veda, să apere poporul, să
lupte şi să comande. Din această castă făceau parte şi regii.
Apoi urma casta oamenilor liberi (vaisya), căreia îi aparţineau micii sau
marii proprietari, negustorii şi membrii altor profesiuni şi ocupaţii lucrative. Era
casta care suporta cele mai grele sarcini fiscale, trebuind să întreţină prin
contribuţiile lor pe membrii celor două caste conducătoare.
Ultima castă este cea a servitorilor (sudra), căreia la începuturi i-au
aparţinut autohtonii dravidieni cuceriţi de invadatorii arieni. Acestei caste îi
aparţineau şi meseriaşii şi agricultorii. Aveau întrucâtva o situaţie de iobagi,
depinzând de stăpânirii lor, li se impunea să mănânce numai ceea ce rămânea de la
masa stăpânilor, să se îmbrace cu veşminte vechi şi să folosească obiecte uzate.
Totodată, această categorie socială era protejată de lege de abuzul stăpânilor. Ei
erau obligaţi să presteze munci în beneficiul statului şi nu puteau participa la viaţa
religioasă a comunităţii.
Înafara castelor se aflau „cei care nu trebuie să fie atinşi” (paria). Acestora
le reveneau ocupaţiile cele mai dispreţuite, - de vânători, pescari, măcelari, călăi,
măturători, gropari, vânzători de băuturi alcoolice, ş.a. Paria trăiau în cartiere sau
sate separate, se îmbrăcau cu veşminte luate de la morţi de curând îngropaţi, puteau
fi chiar omorîţi de către brahmani; nu trebuiau să se arate celor din alte caste pentru
că vederea lor să nu-i spurce, iar dacă cineva îi privea trebuia să îndeplinească un
act ritual de purificare.
În fine, ultima categorie este cea a sclavilor, care în India aveau o situaţie
mai bună decât a celor din alte ţări ale antichităţii. Există un şir de prevederi legale
care apărau interesele acestei categorii.
Sistemele religioase
India veche a cunoscut formele primitive ale religiei, credinţele animiste şi
totemiste, precum şi numeroase practici magice. Cultul naturii a continuat să
rămână elementul fundamental al credinţei Indiene. Dar indienii de asemenea au
divinizat şi anumite concepte sau principii, care ulterior au devenit zei: Varuna este
zeul justiţiei, Arygaman - zeul căsătoriei etc.
Odată cu recunoaşterea prerogativei brahmanului ca oficial unic al cultului
public, singurul deţinător al secretului formulelor magice şi ale dreptului de a le
rosti, era singurul posesor al „supremei şi unicei ştiinţe” a Vedelor, era singurul în
drept sa le studieze şi singurul în măsură să le interpreteze. Casta sacerdoţilor, adică
cea a brahmanilor, s-a consolidat situîndu-se în vârful piramidei sociale, religioase
şi laice. Ca urmare, Brahmanii au cultivat şi au dezvoltat concepţiile teologice, iar
comentariile Vedelor şi explicaţii ale sensului sacrificiilor, erau considerate texte
„revelate”.
Religia s-a infiltrat astfel în toate domeniile culturii, dominându-le,
controlîndu-le, adeseori sufocându-le în procesul lor de dezvoltare. În felul acesta
religia Indiei s-a constituit într-o etapă nouă, continuând religia vedică, dar într-un
alt spirit şi în forme noi, mult mai complicate, mai evaluate, dar şi mai rigide -
etapa brahmanismului. Odată cu brahmanismul, semnificaţia vie a zeilor dispare;
mitologia, credinţele concrete, sensurile ritualurilor, practicile cultice, totul suferă
în Brahmanism un proces de radicală abstractizare. Totul se concentrează acuma în
valoarea sacrificiilor şi în puterea magică a formulelor rostite de brahman. Centrul
practicilor religioase devine sacrificiul.
Din tradiţia vedică a brahmanilor Asiei, în sec I a.Chr. s-a născut o formă
nouă a religiei - hinduismul, care are la bază credinţa că în tot ce există se manifestă
realitatea unică şi infinită a divinului. Dar elementul nou şi cel mai important al noii
religii este ideea că pe lângă calea cunoaşterii şi calea raţiunii, omului îi este
deschisă şi o altă cale de salvare, de eliberare de iluzia lumii. Aceasta este calea
iubirii, cale accesibilă oricui. Oricine ar putea avea o relaţie directă cu divinitatea
prin devoţiunea sa personală.
Religia, care se menţine şi azi în nord-estul Indiei şi insula Ceylon, devenită
foarte importantă pe plan mondial (numărând ≈ 150 mln credincioşi) poartă
denumirea de buddhism. Această doctrină cuprindea „cele patru adevăruri” privind
suferinţa:
- adevăruri privind natura ei (naşterea, boala, bătrâneţea, supărările)
- cauzele suferinţei (dorinţa de a te renaşte într-o altă viaţă, dorinţa de plăceri);
- necesitatea de a o suprima (prin renunţarea la aceste cauze);
- cele opt căi de urmat spre a ajunge la înlăturarea suferinţei: dreptate, credinţă,
hotărâre, cugetare, cuvânt, efortul faptei, al comportării şi al meditaţiei.
Nefericirea noastră mare este de a ne fi născut. Răul fundamental al vieţii
rezidă în dorinţe şi în egoism. Omului i se impune respectarea a cinci norme
morale: a nu ucide nici o vieţuitoare, a nu lua ce nu ţi se dă, a nu minţi, a nu bea
băuturi fermentate şi a nu contraveni regulilor castităţii. Valorile fundamentale le
constituie stăpânirea de sine, învingerea urii prin iubire, blândeţe şi compasiune,
astfel putem spune că buddhismul era mai degrabă o morală decât o religie.
Nu avea nici cler, nici dogme. Nu avea preocupări teologice sau metafizice.
O religie fără ritualuri, fără un cult organizat şi fără speculaţii asupra divinităţii.
Respingea orice formă de venerare a vreunei divinităţi, respingea şi ascetismul, şi
rugăciunile, şi vrăjile. Nu promitea adepţilor săi răsplata cerului, nici nu îi ameninţa
cu pedepsele iadului. Îi învăţa pe adepţi că în viaţă binele sau nenorocirea sunt
fructul propriei comportări a omului, şi, că mântuirea poate veni numai pe calea
renaşterii la dorinţa proprie şi pe calea unei conduite morale cât mai corecte.
Buddhismul desconsideră în modul cel mai categoric deosebirile de castă.
Din primele secole a erei noastre buddhismul cunoaşte o evoluţie interesantă
începând să-l venereze pe „iluminatul” său fondator (Buddha). Credinţa a acceptat
numeroase semidivinităţi, a introdus elemente de cult, precum lumînări, tămâie, apă
sfântă, mărturisire, post, venerarea moaştelor, slujbe pentru morţi, celibatul
preoţilor ş.a. Religie a celor săraci, cărora li se oferea oportunitatea „mântuirii”
ideale, buddhismul a devenit o religie mondială în perioada cuprinsă între sec. I-VI
p.Chr. Buddhidmul s-a manifestat printr-o foarte intensă activitate speculativă, fapt
ce a provocat apariţia noului brahmanism.
Mausoleul Taj Mahal, unul dintre simbolurile Indiei.
Comentarii
Trimiteți un comentariu