7.4.Succesele ştiinţei şi învăţământului în Roma antică.
În Roma antică ştiinţa s-a dezvoltat în linii generale şi se caracteriza
printr-un şir de trăsături. În primul rând – ştiinţa purta un caracter vădit aplicativ,
adică de utilizare în practică a cunoştinţelor ştiinţifice elaborate sau dobîndite de
alte popoare. În matematică, de exemplu, o acţiune deosebită se acordă
problemelor de calcul şi măsurare pentru aflare a distanţelor dintre oraşe,
provincii, pentru cunoaşterea suprafeţelor aceloraşi oraşe, provinciei, numărului
populaţiei,armatelor etc. Geografia în genere era considerată ştinţa de stat,
ţinând cont de importanţa ei în cadrul unui stat-imperiu atît de mare, întins
precum era imperiul roman, pentru a-i asigura administrarea cât mai reuşită.
Caracter aplicativ avea şi astronomia, cunoştinţele din domeniul căruia erau
extrem de utile în timpul călătoriilor pe marea Mediterană.
Trăsătura a doua – tendinţa de totalizare, sintetizare şi sistematizare a
dezvoltării ştiinţelor, de a le generaliza în lucrări mari, de tip enciclopedic.
Punctul culminat în procesul de generalizare a ştiinţei a fost lucrarea
enciclopedică „Istoria naturală” ( Istoria firească ), scrisă de Plinius cel Bătrân
compusă din treeizeci şi şapte de cărţi şi care include în sine expunerea
aproximativ a zece discipline ştiinţifice, inclusiv şi istoria artelor. Acest
eveniment poate şi este prima încercare de a generaliza istoria culturii. În afară
de această operă fundamentală au mai apărut şi altele, ale altor autori şi
binenţeles, consacrate altor domenii de ştiinţe. Cuvântul „Enciclopedie” din
limba greacă înseamnă „cerc de cunoştinţe” şi primele enciclopedii, după câte se
ştie, au apărut mult mai înainte, încă în China Antică.
Trăsătura a treia – tendinţa de popularizare a ştiinţelor. În comparaţie cu
Grecia antică, la romani popularizarea cunoştinţelor ştiinţifice e mai intensă, mai
largă şi se realizează în forme noi. În această activitate se evidenţiază Lucreţiu
Carus (99 a.Chr.-55 a.Chr.) – filosof, iluminist, poet, autorul lucrărilor ştiinţifice
„Despre ordinea lucrurilor”, apreciat ca un om deosebit, care contopeşte într-un
tot întreg cunoştinţele filosofice, etice, estetice, poetice, scrise într-o limbă
simplă, înţeleasă de popor, spre a îndruma oamenii să-şi făurească o viaţă mai
bună aici, pe pământ, fără frică de viaţa de apoi.
Cea de-a patra trăsătură – au fost elaborate bazele teologiei creştine (latura
teoretică a învăţăturii despre Dumnezeu). Acest eveniment e legat de numele lui
Aureliu Augustin, mai târziu canonizat şi numit Sfântul Augustin. Lucrările lui
au consolidat piatra de temelie a teologiei creştine care e dominat în evul mediu
şi într-o măsură mare nu şi-au perdut valoarea şi importanţa în zilele noastre.
Realizări considerabile au fost obţinute în mai multe sfere ale ştiinţei, atât
în mecanică, matematică, geometrie, geografie, astronomie, istorie etc., precum
şi în cele ce au apărut în perioada în cauză - dreptul, lingvistica, mineralogia şi
altele. Unele ştiinţe au cunoscut o dezvoltare prodigioasă, spre exemplu avîntul
matematicii şi astronomiei la sfârşitul sec.I a.Chr., este legată de activitatea lui
Menelai din Alexandria, care efectua observaţii sistematice ale astrelor cereşti şi
este cunoscut ca autor a unei cărţi de geometrie sferică şi trigonometrică.
Ptolomeu Claudiu este un alt reprezentant al ştiinţei epocii, apreciat ca astronom,
matematician şi geograf, cunoscut prin lucrarea „Marea compunere”, numită de
arabi „Almagsta” şi în care este expusă concepţia geocentristă a lumii. Conform
acesteia, Pământul este considerat centrul Universului, iar toate celelalte planete,
inclusiv soarele, se rotesc în jurul lui. Această concepţie a fost depăşită de ştiinţa
Renaşterii şi înlocuită cu concepţia heliocentrică, legată de numele marelui
astronom polonez N.Kopernic. De mare faimă se bucurau lucrările botanicofarmacologice
ale lui Diocride din Silicia, în care sunt descrise 600 de plante
medicinale. Din rândul ştiinţelor socio-umane, anumite succese înregistrează
istoria -Tacitus – sec.I-II p.Chr., Titus Livius – sec.V p.Chr., linvistica, dreptul.
Primul filolog roman în sensul cel mai strict al cuvântului este considerat
Schilon Luţiu Eliu Preconiu din Ianuvia sec.II-I a.Chr., învăţător de retorică,
evidenţiindu-se ca autor al gramaticii latine, al comentariilor la mai multe lucrări
vechi. În acelaşi domeniu s-a manifestat Varro Marcus Terentius – autor a cinci
cărţi şi anume: despre limba latină, despre provenienţa limbii latine, despre
poeţi. Terentius însă s-a manifestat nu doar în lingvistică. El este autorul a peste
60 de cărţi, ce ţin de diferite domenii ale conştinţelor, din numărul cărora fac
parte „Nouă cărţi ale ştiinţelor” – pe bună dreptate apreciată ca lucrare
enciclopedică, care tratează chestiuni şi probleme ce ţin de gramatică, aritmetică
şi astronomie, muzică şi medicină, arhitectură şi arte. Mari succese au fost
obţinute în jurispudenţă. Legislatori şi învăţaţi jurişti din Roma antică au creat
un sistem de drept cât se poate de temeinic, sistematizat şi expus destul de
detaliat, până în zilele noastre se studiază în instituţiiile de învăţământ superior
şi profil juridic şi fundamentează cunoştinţele în domeniul ştiinţelor juridice.
Creatorii acestui sistem au fost Pubiliu Muciu Scevola, Ciunt Muciu Scevola
(fiul) şi Mariu Maniliu (sec.II-I a.Chr.).
E mare numărul de lucrări ale autorilor romani consacrate tehnicii,
hidrotehnicii şi construcţiilor tehnice. Astfel, renumitul arhitect roman Gector
Verturiu a scris lucrarea enciclopedică „Zece cărţi despre arhitectură” sec.I
a.Chr. Faimosul apeduct roman este descris în în lucrarea hidrotehnicianului
Sext Juliu (sec.I p.Chr.), iar Cezar – primul consul al imperiului Roman, a
descris amănunţit podul construit peste râul Rein după proiectele sale şi sub
conducera lui nemijlocită.
Reprezentaţii ştiinţelor naturale, în înţelesul larg al cuvîntului, au fost
Seneca şi Pliniu cel Bătrîn. Până la noi au ajuns doar şapte cărţi ale lui Seneca
„Întrebări la ştiinţele naturale”.
Unul din ultimii savanţi romani poate fi considerat Boetius, lucrările
căruia au fost ca o verigă, sau mai bine zis că o curie de transmisie, punct de
trecere de la antichitate la perioada medievală. Datorită lucrărilor lui anumite
elemente ale ştiinţei antice au devenit cunoscute în anii evului mediu.
Învăţământul ca domeniu al culturii a cunoscut la romani o mare
dezvoltare. Asemenea grecilor, romanii au creat un sistem echilibrat, bine gândit
de învăţământ, în care se luau în vedere vârsta copiilor, starea socială a părinţilor
acestora, capacitătile elevilor şi conţinutul obiectelor
În sec.I şi mai ales, în sec.II p.Chr., pe întreg teritoriu imperiului s-a mărit
numărul considerabil de şcoli primare, particulare şi a şcolilor, pe care noi
putem să le numim mijlocii. Funcţionau şi şcoli speciale, care pregăteau tinerii
pentru anumite activităţi practice. În toate şcolile, care au atins punctul
culminant în dezvoltarea lor în sec.II p.Chr., o atenţie deosebită se dădea
educaţiei intelectuale, literar-estetice şi morale. Învăţămîntul în genere, era
umanitar, însă ştiinţa tuturor ştiinţelor se considera retorica. După absolvirea
şcolii primare, unde elevii învăţau a citi şi socoti, copiii părinţilor înstăriţi puteau
şă-şi prelungească studiile. După absolvirea cursului de gramatică, elevul trecea
la retor, care îi făcea cunoştinţă cu secretele întocmirii cuvîntărilor, discursurilor,
mai întâi în teorie, apoi în practică.
Dacă în Grecia antică numai au apărut germenii învăţământului superior,
apoi la romani, această formă de învăţământ a cunoscut o răspândire pe largă.
Atare instituţii funcţionau nu numai în capitală, ci şi în alte oraşe ale imperiului,
ce-i drept, majoritatea din ele erau filosofice. De domeniul învăţământului
superior al romanilor ţin apariţia catedrelor, fapt caracteristic pentru instituţiile
superioare de învăţământ de atunci până în zilele noastre.
Cunoaşte o dezvoltare în ascendenţă şi ştiinţa pedagogică, instrumentul
cel mai răspândit al metodicii pedagogice, însă, rămânea ca şi în Orientul antic,
pedeapsa fizică (vergile şi biciul), fiind folosite şi altele metode, inclusiv cele
liberale (convingera şi stimularea).
În privinţa sistemului de educaţie fizică, romanii nu au avut unul propriu,
întemeiat pe o concepţie proprie bine precizată. Între modelele greceşti şi ceea
ce au dezvoltat romanii în planul educaţiei generale şi fizice, dar mai ales în
privinţa instituţiilor specifice activităţilor sportive au exista dosebiri mari.
Aceste deosebiri au fost nu atât de formă, cât mai ales de esenţă. Romanii au
imitat felul de viaţă grecesc, arta, conduita. Dar structura psihică a romanilor era
mult diferită de cea popoarelor greceşti. Adoptând instituţiile greceşti, romanii
le-au schimbat esenţa spirituală. Armonia şi estetismul grecesc erau străine
romanilor. Pentru ei era valoros doar ceea ce era folositor pentru viaţă. Iar Roma
avea nevoie de oameni sănătoşi, care să poată deveni soldaţi puternici.
În Roma antică au fost destule personalităţi care au încercat să se opună
degenerării ideii de educaţie fizică şi au promovat educaţia bazată pe dezvoltarea
armonioasă a personalităţii umane. Dintre aceştea trebuie amintiţi: istoricul
Tacitus, care descriind viaţa vechilor germanici, subliniază importanţa
activităţilor de ordin fizic pentru păstrarea sănătăţii fizice şi morale al unei
naţiuni; pedagogul Quintilian care a preconizat un sistem de educaţie completă,
din care nu lipseau exerciţiil fizice. În fine, nu poate fi omis marele poet satiric
Juvenal care a fost un critic aspru al mentalităţilor şi conduitelor morale ale
romanilor, adresându-le celor care proclamau necesitatea cultivării spirituale şi
dispreţuiau îngrijirea fizică , celebrele cuvinte: „Orandur est ut sit mens sana in
corpore sano” (Trebuie să ne rugăm ca într-un corp sănătos să fie o minte
sănătoasă).
printr-un şir de trăsături. În primul rând – ştiinţa purta un caracter vădit aplicativ,
adică de utilizare în practică a cunoştinţelor ştiinţifice elaborate sau dobîndite de
alte popoare. În matematică, de exemplu, o acţiune deosebită se acordă
problemelor de calcul şi măsurare pentru aflare a distanţelor dintre oraşe,
provincii, pentru cunoaşterea suprafeţelor aceloraşi oraşe, provinciei, numărului
populaţiei,armatelor etc. Geografia în genere era considerată ştinţa de stat,
ţinând cont de importanţa ei în cadrul unui stat-imperiu atît de mare, întins
precum era imperiul roman, pentru a-i asigura administrarea cât mai reuşită.
Caracter aplicativ avea şi astronomia, cunoştinţele din domeniul căruia erau
extrem de utile în timpul călătoriilor pe marea Mediterană.
Trăsătura a doua – tendinţa de totalizare, sintetizare şi sistematizare a
dezvoltării ştiinţelor, de a le generaliza în lucrări mari, de tip enciclopedic.
Punctul culminat în procesul de generalizare a ştiinţei a fost lucrarea
enciclopedică „Istoria naturală” ( Istoria firească ), scrisă de Plinius cel Bătrân
compusă din treeizeci şi şapte de cărţi şi care include în sine expunerea
aproximativ a zece discipline ştiinţifice, inclusiv şi istoria artelor. Acest
eveniment poate şi este prima încercare de a generaliza istoria culturii. În afară
de această operă fundamentală au mai apărut şi altele, ale altor autori şi
binenţeles, consacrate altor domenii de ştiinţe. Cuvântul „Enciclopedie” din
limba greacă înseamnă „cerc de cunoştinţe” şi primele enciclopedii, după câte se
ştie, au apărut mult mai înainte, încă în China Antică.
Trăsătura a treia – tendinţa de popularizare a ştiinţelor. În comparaţie cu
Grecia antică, la romani popularizarea cunoştinţelor ştiinţifice e mai intensă, mai
largă şi se realizează în forme noi. În această activitate se evidenţiază Lucreţiu
Carus (99 a.Chr.-55 a.Chr.) – filosof, iluminist, poet, autorul lucrărilor ştiinţifice
„Despre ordinea lucrurilor”, apreciat ca un om deosebit, care contopeşte într-un
tot întreg cunoştinţele filosofice, etice, estetice, poetice, scrise într-o limbă
simplă, înţeleasă de popor, spre a îndruma oamenii să-şi făurească o viaţă mai
bună aici, pe pământ, fără frică de viaţa de apoi.
Cea de-a patra trăsătură – au fost elaborate bazele teologiei creştine (latura
teoretică a învăţăturii despre Dumnezeu). Acest eveniment e legat de numele lui
Aureliu Augustin, mai târziu canonizat şi numit Sfântul Augustin. Lucrările lui
au consolidat piatra de temelie a teologiei creştine care e dominat în evul mediu
şi într-o măsură mare nu şi-au perdut valoarea şi importanţa în zilele noastre.
Realizări considerabile au fost obţinute în mai multe sfere ale ştiinţei, atât
în mecanică, matematică, geometrie, geografie, astronomie, istorie etc., precum
şi în cele ce au apărut în perioada în cauză - dreptul, lingvistica, mineralogia şi
altele. Unele ştiinţe au cunoscut o dezvoltare prodigioasă, spre exemplu avîntul
matematicii şi astronomiei la sfârşitul sec.I a.Chr., este legată de activitatea lui
Menelai din Alexandria, care efectua observaţii sistematice ale astrelor cereşti şi
este cunoscut ca autor a unei cărţi de geometrie sferică şi trigonometrică.
Ptolomeu Claudiu este un alt reprezentant al ştiinţei epocii, apreciat ca astronom,
matematician şi geograf, cunoscut prin lucrarea „Marea compunere”, numită de
arabi „Almagsta” şi în care este expusă concepţia geocentristă a lumii. Conform
acesteia, Pământul este considerat centrul Universului, iar toate celelalte planete,
inclusiv soarele, se rotesc în jurul lui. Această concepţie a fost depăşită de ştiinţa
Renaşterii şi înlocuită cu concepţia heliocentrică, legată de numele marelui
astronom polonez N.Kopernic. De mare faimă se bucurau lucrările botanicofarmacologice
ale lui Diocride din Silicia, în care sunt descrise 600 de plante
medicinale. Din rândul ştiinţelor socio-umane, anumite succese înregistrează
istoria -Tacitus – sec.I-II p.Chr., Titus Livius – sec.V p.Chr., linvistica, dreptul.
Primul filolog roman în sensul cel mai strict al cuvântului este considerat
Schilon Luţiu Eliu Preconiu din Ianuvia sec.II-I a.Chr., învăţător de retorică,
evidenţiindu-se ca autor al gramaticii latine, al comentariilor la mai multe lucrări
vechi. În acelaşi domeniu s-a manifestat Varro Marcus Terentius – autor a cinci
cărţi şi anume: despre limba latină, despre provenienţa limbii latine, despre
poeţi. Terentius însă s-a manifestat nu doar în lingvistică. El este autorul a peste
60 de cărţi, ce ţin de diferite domenii ale conştinţelor, din numărul cărora fac
parte „Nouă cărţi ale ştiinţelor” – pe bună dreptate apreciată ca lucrare
enciclopedică, care tratează chestiuni şi probleme ce ţin de gramatică, aritmetică
şi astronomie, muzică şi medicină, arhitectură şi arte. Mari succese au fost
obţinute în jurispudenţă. Legislatori şi învăţaţi jurişti din Roma antică au creat
un sistem de drept cât se poate de temeinic, sistematizat şi expus destul de
detaliat, până în zilele noastre se studiază în instituţiiile de învăţământ superior
şi profil juridic şi fundamentează cunoştinţele în domeniul ştiinţelor juridice.
Creatorii acestui sistem au fost Pubiliu Muciu Scevola, Ciunt Muciu Scevola
(fiul) şi Mariu Maniliu (sec.II-I a.Chr.).
E mare numărul de lucrări ale autorilor romani consacrate tehnicii,
hidrotehnicii şi construcţiilor tehnice. Astfel, renumitul arhitect roman Gector
Verturiu a scris lucrarea enciclopedică „Zece cărţi despre arhitectură” sec.I
a.Chr. Faimosul apeduct roman este descris în în lucrarea hidrotehnicianului
Sext Juliu (sec.I p.Chr.), iar Cezar – primul consul al imperiului Roman, a
descris amănunţit podul construit peste râul Rein după proiectele sale şi sub
conducera lui nemijlocită.
Reprezentaţii ştiinţelor naturale, în înţelesul larg al cuvîntului, au fost
Seneca şi Pliniu cel Bătrîn. Până la noi au ajuns doar şapte cărţi ale lui Seneca
„Întrebări la ştiinţele naturale”.
Unul din ultimii savanţi romani poate fi considerat Boetius, lucrările
căruia au fost ca o verigă, sau mai bine zis că o curie de transmisie, punct de
trecere de la antichitate la perioada medievală. Datorită lucrărilor lui anumite
elemente ale ştiinţei antice au devenit cunoscute în anii evului mediu.
Învăţământul ca domeniu al culturii a cunoscut la romani o mare
dezvoltare. Asemenea grecilor, romanii au creat un sistem echilibrat, bine gândit
de învăţământ, în care se luau în vedere vârsta copiilor, starea socială a părinţilor
acestora, capacitătile elevilor şi conţinutul obiectelor
În sec.I şi mai ales, în sec.II p.Chr., pe întreg teritoriu imperiului s-a mărit
numărul considerabil de şcoli primare, particulare şi a şcolilor, pe care noi
putem să le numim mijlocii. Funcţionau şi şcoli speciale, care pregăteau tinerii
pentru anumite activităţi practice. În toate şcolile, care au atins punctul
culminant în dezvoltarea lor în sec.II p.Chr., o atenţie deosebită se dădea
educaţiei intelectuale, literar-estetice şi morale. Învăţămîntul în genere, era
umanitar, însă ştiinţa tuturor ştiinţelor se considera retorica. După absolvirea
şcolii primare, unde elevii învăţau a citi şi socoti, copiii părinţilor înstăriţi puteau
şă-şi prelungească studiile. După absolvirea cursului de gramatică, elevul trecea
la retor, care îi făcea cunoştinţă cu secretele întocmirii cuvîntărilor, discursurilor,
mai întâi în teorie, apoi în practică.
Dacă în Grecia antică numai au apărut germenii învăţământului superior,
apoi la romani, această formă de învăţământ a cunoscut o răspândire pe largă.
Atare instituţii funcţionau nu numai în capitală, ci şi în alte oraşe ale imperiului,
ce-i drept, majoritatea din ele erau filosofice. De domeniul învăţământului
superior al romanilor ţin apariţia catedrelor, fapt caracteristic pentru instituţiile
superioare de învăţământ de atunci până în zilele noastre.
Cunoaşte o dezvoltare în ascendenţă şi ştiinţa pedagogică, instrumentul
cel mai răspândit al metodicii pedagogice, însă, rămânea ca şi în Orientul antic,
pedeapsa fizică (vergile şi biciul), fiind folosite şi altele metode, inclusiv cele
liberale (convingera şi stimularea).
În privinţa sistemului de educaţie fizică, romanii nu au avut unul propriu,
întemeiat pe o concepţie proprie bine precizată. Între modelele greceşti şi ceea
ce au dezvoltat romanii în planul educaţiei generale şi fizice, dar mai ales în
privinţa instituţiilor specifice activităţilor sportive au exista dosebiri mari.
Aceste deosebiri au fost nu atât de formă, cât mai ales de esenţă. Romanii au
imitat felul de viaţă grecesc, arta, conduita. Dar structura psihică a romanilor era
mult diferită de cea popoarelor greceşti. Adoptând instituţiile greceşti, romanii
le-au schimbat esenţa spirituală. Armonia şi estetismul grecesc erau străine
romanilor. Pentru ei era valoros doar ceea ce era folositor pentru viaţă. Iar Roma
avea nevoie de oameni sănătoşi, care să poată deveni soldaţi puternici.
În Roma antică au fost destule personalităţi care au încercat să se opună
degenerării ideii de educaţie fizică şi au promovat educaţia bazată pe dezvoltarea
armonioasă a personalităţii umane. Dintre aceştea trebuie amintiţi: istoricul
Tacitus, care descriind viaţa vechilor germanici, subliniază importanţa
activităţilor de ordin fizic pentru păstrarea sănătăţii fizice şi morale al unei
naţiuni; pedagogul Quintilian care a preconizat un sistem de educaţie completă,
din care nu lipseau exerciţiil fizice. În fine, nu poate fi omis marele poet satiric
Juvenal care a fost un critic aspru al mentalităţilor şi conduitelor morale ale
romanilor, adresându-le celor care proclamau necesitatea cultivării spirituale şi
dispreţuiau îngrijirea fizică , celebrele cuvinte: „Orandur est ut sit mens sana in
corpore sano” (Trebuie să ne rugăm ca într-un corp sănătos să fie o minte
sănătoasă).
Comentarii
Trimiteți un comentariu