1.4.Trăsăturile culturii. Tipologia culturilor

Cultura se caracterizează printr-un şir de procese şi fenomene specifice
precum ar fi normalizarea, optimizarea, globalizarea şi pluralitatea.
Normalizarea nu priveşte doar procesul de creaţie a normelor. Nu despre
modul complex în care sunt create şi instalate normele este vorba aici, ci despre
modul în care normele sunt aplicate printr-o graduală adaptabilitate a indivizilor
la ele, prin acomodarea şi interacţiunea factorilor dintr-o contextualitate culturală.
Între normele religioase şi cele culturale există o straveche şi evidentă legatură,
ştim acest lucru. Din punctul de vedere al normalităţii este important să observăm,
de pildă, felul în care ceea ce fost la un moment dat noutate, a devenit un
stereotip. Normalitatea arată cum se produc stereotipurile culturale, felul în care
tipizările sunt considerate naturale ori fireşti din perspectiva unei comunităţi.
Normalizarea ca proces este o dezvoltare de stadii care se desfaşoară într-o unitate
temporală, de care trebuie să se ţină seama. Este mai dificil să ne dăm seama
întotdeauna de graniţele care separă ceea ce este considerat a fi normal,
aparţinând unei norme, de ceea ce este privit a-normal, deci fără de normă.
Normalizarea trebuie privită ca un proces de adaptare, acomodare la norme, prin
care constrângerile culturale sunt acceptate. Normalitatea are în vedere mai mulţi
factori de asigurare a consensului, dintre care menţionăm pe cel de creare a unei
siguranţe sociale şi implicit individuale. Această dezvoltare a produs în consecinţă
alte politici de normalizare a vietii sociale, ca de pilda controlul asupra violenţei,
problema drepturilor omului, abilitarea unor legi privind conflictele internaţonale,etc.
Dar aşa cum remarca Foucault ”normalitatea poate crea sisteme de
supraveghere a individului şi în consecinţă, noi forme de reprimare a acestuia”.
Optimizarea joacă un rol distinct în asteptările indivizilor, precum şi în
producerea propriu-zisă de noutate. În lumea unei societăţi de consum, noutatea
apare promovată sub sloganul că este întotdeauna „mai bună“ decât forma
precedentă, această formulare extinzându-se de la produsele materiale la cele
spirituale. Optimizarea este legată de procesul de normalizare, de stabilire a unui
consens care să demonstreze creşterea standardului de viaţă.. Optimizarea se
referă cu întâietate la gradul de confort şi siguranţă în care indivizii societăţii
respective pot trăi. Optimizarea trebuie să aibă în vedere producerea unui nivel
„mai bun“ concurenţial şi performant, care să nu fie de fapt ultimul stadiu al
problemei. În acest fel, optimizarea este de fapt o spirală a asigurării calităţii
vietii. Prin urmare, optimizarea interesează mai întâi de toate aspecte ale
politicilor prin care modernizarea este pusă în practică, reliefând capacitatea de
aplicabilitate a politicilor, precum şi orientarea pragmatică (spre acţiune) a culturii
în general, a culturii de masă, în particular. Felul în care optimizarea asigură
resortul de control şi administraţie a societăţii este important a fi subliniat. În
acest sens, trebuie să arătăm felul în care ecologia a devenit o resursă majoră de
optimizare, după ce a fost pentru o vreme (şi mai este în multe din statele
moderne) o ameninţare la adresa managementului politic şi cultural. De
asemenea, să nu pierdem din vedere faptul că în numele unei stari mai bune, a
optimizării, se produc de fapt experimente culturale ori de management cultural,
care nu prezintă decât o garanţie superficială care va duce la ameliorarea dorită.
Globalizarea este un concept larg îmbrăţişat azi, aproape un clişeu al
culturii populare. Sa remarcăm faptul că globalizarea nu a aparut doar în faza
târzie a modernităţii, deoarece proiectul universalizării circulaţiei bunurilor
culturale nu datează doar de câteva decenii. Desigur, nu se poate trece cu vederea
peste intenţia manifestă de a produce un efect universal, intenţie care aparţine
societătii capitaliste în ansamblul ei. Se poate spune că regula prin care societatea
capitalistă se conservă şi se reproduce, este globalizarea. Pe temeiul economic,
dar şi pe cel a unui export de model cultural, cum este cel al democraţiei,
globalizarea descrie o relaţie importantă între mod, modă şi model cultural.
Globalizarea nu poate avea loc înafara unei structuri culturale performante, care
să aibă capacitatea de extensiune, să fie aptă de export cultural, de schimb de
valori materiale şi spirituale. De asemenea, globalizarea este condiţionată de un
management politic superior, care să excludă ascensiunea la putere a forţelor
totalitare. Doar o asemenea societate poate evolua rapid spre valorizarea
modelului cultural în forme ale unei permanente schimbări, prin modă. Moda
culturală este legată de existenţa unui model care se poate exprima prin diferite
variante. Nici una însă îndeajuns de cuprinzătoare, în sensul de a totaliza toate
opţiunile consumatorilor. Moda culturală nu îşi propune de fapt sa realizeze o
asemenea unificare de amploare în beneficiul unei unanimităţi de expresie.
Pluralitatea culturilor în modernitate a fost recunoscută treptat pornind
de la nevoia resimţită (mai cu seamă în cea de a doua jumatate a secolului
nostru) de a democratiza ierarhiile culturale, şi de a asigura accesul la cultură
prin formularea unei diferenţe, chiar admiterea unor divergenţe care să nu fie
într-un asemenea grad antagonice, încât sa împiedice realizarea unui dialog
cultural.
Tipurile de cultură se clasifică în funcţie de criterii:
• criteriul temporal: cultura antică, medievală, renascentistă, modernă şi
contemporană;
• criteriul spaţial-geografic: cultura indiană, egipteană, greco-romană;
• criteriul tipologic: cultura primitivă, arhaică, evoluată.
Bibliografie
1. Drîmba Ovidiu, Istoria culturii şi civilizaţiei, Bucureşti, 1990.
2. Istoria şi filosofia culturii / coord: Gr. Socolov. – Chişinău, 1998.
3. Culturologie. Prelegeri / Red. I. Vangheli. - Chişinău, UTM 2001.