3.5.Versiuni ale modelului cultural românesc
O premisă de la care consideram că merită a se porni în discutarea
modelului cultural autohton este includerea a două aliniamente de gândire care au
fost şi sunt opuse, cea a a tradiţionaliştilor, şi cea a moderniştilor (sincroniştilor),
care sunt după părerea noastră utile pentru a examina formarea unui model
cultural, în pofida diferenţelor lor. În acest sens, diferenţa dintre tradiţionalişti şi
sincronişti compune de fapt o reuniune de motive, elemente care denotă şi mai
ales conotează efortul de creare a unui model cultural într-un moment resimţit ca
al unei necesităţi istorice. Acest moment al necesitatii istorice survine după
realizarea statului unitar român, dupa 1918. Există desigur antecedente importante
care au jalonat calea spre dezbaterea constructivă a modelului românesc, prin
prisma fixării unei identităţi comunitare românesti şi nu mai puţin prin inventarea
unui discurs naţional, care după modele occidentale dar şi orientale (ruseşti) să
permită coeziunea unei viziuni naţionale. Dificultatea majoră în reperarea unor
standarde asimilabile celor occidentale constă în absenţa unor şcoli de gândire
(vezi modelele clasice german, francez, englez, chiar american dacă luăm în
seamă chestiunea federalismului american) care să instaleze un demers propriu.
Mai degrabă sub patronajul unor gânditori, autori, scriitori, politicieni, modelul
cultural românesc cunoaşte o afirmare evidentă, în perioada de înflorire maximă a
societăţii capitaliste românesti, când dezbaterea este liberă, permiţând mai multe
puncte de vedere. Liberă, să fie de asemenea intens ideologizată de viziunea
narodnicist-samanatorista, ortodoxism, în paralel existând o replică mai palidă a
unei culturi democratice, liberale, care avea să dispară dupa un scurt, dar intens
intermezzo. Din acest punct de vedere apare o tensiune importantă pe care este
construit modelul cultural românesc, fie printr-un discurs apologetic, fie printrunul
apocaliptic, aceasta fiind lipsa de adecvare la standardele europene, ori
mondiale recunoscute. Şi în consecinţă una din obsesiile care transferă decalajul
în problema recunoaşterii identităţii noastre. Rezolvarea decalajului devine pentru
mulţi, dacă nu pentru aproape toţi, o problemă de reprezentare a aderării la
standardele europene ori de respingere a acestora. Fie că se recunoaşte decalajul
dintre noi şi Occident, fie că acest decalaj este mascat de supralicitarea
originalităţii culturii românesti (vezi teza unei „sinteze dintre Apus şi Răsărit“,
care demonstrează relaxarea problemei într-un compromis superficial), decalajul,
inadecvarea sunt motive principale ale criticii pe care acest model o conţine,
încercând să se legitimeze.
Astfel, fie critica înapoierii faţă de Occident, fie critica imitării valorilor
occidentale, modelul cultural românesc este un model al diviziunii şi excluziunii, al
unui proces de secularizare abia început. Tentativele de a ascunde această tensiune
discriptivă au adus o mitologie paseist-romantică, care a căutat originaritatea
românească fie în arhaitatea culturii noastre pre-creştine, vezi dacismul românilor,
fie în cea creştină anterioară tuturor occidentalilor, românii sunt creştini din
timpurile apostolilor, fie în evadări ideologice de tip fascist ori comunist. Aceste
încercări vor continua atâta vreme, cât tensiunea care stă la baza modelului cultural
autohton nu este investită într-o construcţie socială, cât este mitologizată şi
manipulată din punct de vedere politic.
Să nu uităm că societatea civilă românească s-a format după făurirea statului
român modern, că ea a suferit trauma dizolvantă a mai bine de o jumătate de veac
de dictatură, în care a fost dusă la limita supravieţuirii şi că datorită acestui fapt
reacţia ei a fost slăbită pâna la un blocaj strict controlat de putere. Societatea civilă
românească nu a fost pe agenda de lucru a factorilor de putere, deoarece lipsea un
principiu esenţial al construcţiei sociale, subsidiaritatea, principiu al culturii politice
occidentale. Astfel, inadecvarea la standardele occidentale trebuie observată critic,
fără nostalgie ori resemnare, prin măsurarea corectă a rationalizării, normalizării,
optimizării, şi globalizării. Cazul modelului cultural trebuie de asemenea dedramatizat
de lecţiile istoricismului romantic care au prevalat. De-mitologizarea
culturii noastre nu trebuie însă să diminueze eforturile constructive ale unor creatori
de modele (Blaga), chiar dacă acestea datează. În fond caracteristicile culturale ale
unui model, exprimă tocmai aceasta datare, cultura modernă nu este un model
pentru eternitate. Disputa dintre tradiţionalişti şi modernişti trebuie privită ca un
angajament de a fixa limitele modelului cultural românesc. Nu atât faptul intens
exploatat, că s-ar afla la confluenţa unor culturi, contează aici, ci mai ales că el
exprimă un proces de tranziţie culturală, fiind un model modern, născut sub
presiunea modernităţii, lipsit însă de capacitatea de a privi înafara acestui model,
deoarece în afara lui nu există în formele unor instituţii. Înafara modernităţii cultura
româna este orală, arhaică, rurală. De aceea chestiunea secularizării în analiza
modelului cultural autohton este deosebit de importantă. În această analiză trebuie
sa deosebim mai multe praguri, să privim rolul unor instituţii cum sunt biserica,
statul şi statalitatea românească, şcoala (iluminismul, Universitatea), capitalismul
românesc, formarea grupurilor de interes şi a partidelor, problema separării
puterilor în stat. Secularizarea trebuie sa dea seama de asemenea şi de existenţa
unui strat profund de religiozitate care este exprimată constant în diferite forme,
atitudini. Este de asemenea nevoie de a fixa o cumpană pentru priorităţile de
studiere a modelului cultural, anume de a separa unele direcţii de altele. Dacă toate
direcţiile de studiere se resorb de pildă în chestiunea naşterii naţiunii române, nu
vom avea decât un discurs legitimizator al acestei probleme, eventual reciclarea
discursului nationalist românesc de la sfârsitul sec. XIX-lea. Dacă însă vom trece la
evaluarea fiecărei componente, vom regăsi ansamblul care trebuie analizat.
Modelul cultural românesc fiind un model modern este şi un model reformist, chiar
dacă ritmul acestor reforme nu este cel mai adesea coordonat cu nevoile de
reformă. Dar trebuie să precizam de asemenea şi direcţia in care vin aceste reforme,
aproape în totalitatea lor ele vin dinspre putere, şi nu angajează masele decât prin
mijlocirea unei inteletualităţi care aparţine de fapt puterii, cel puţin până în
momentul actual. Momentul în care reformele vor veni din interiorul societăţii
civile, va fi momentul în care societatea româneasca va deveni constientă de
modernitatea ei, o va asuma şi exploata pentru perfecţionarea ei.
Bibliografie
1. Istoria şi filosofia culturii / coord: Gr. Socolov. – Chişinău, 1998.
2. Culturologie. Prelegeri / Red. I. Vangheli. - Chişinău, UTM 2001.
3. Novăcescu Dorin, Istoria civilizaţiei europene. Curs. P.I. – Timişoara:
Univesitatea „Politehnică”, 1997.
4. Drimba Ovidiu, Istoria culturii şi civilizaţiei, Bucureşti Ed. Ştiinţifică,
1995.
modelului cultural autohton este includerea a două aliniamente de gândire care au
fost şi sunt opuse, cea a a tradiţionaliştilor, şi cea a moderniştilor (sincroniştilor),
care sunt după părerea noastră utile pentru a examina formarea unui model
cultural, în pofida diferenţelor lor. În acest sens, diferenţa dintre tradiţionalişti şi
sincronişti compune de fapt o reuniune de motive, elemente care denotă şi mai
ales conotează efortul de creare a unui model cultural într-un moment resimţit ca
al unei necesităţi istorice. Acest moment al necesitatii istorice survine după
realizarea statului unitar român, dupa 1918. Există desigur antecedente importante
care au jalonat calea spre dezbaterea constructivă a modelului românesc, prin
prisma fixării unei identităţi comunitare românesti şi nu mai puţin prin inventarea
unui discurs naţional, care după modele occidentale dar şi orientale (ruseşti) să
permită coeziunea unei viziuni naţionale. Dificultatea majoră în reperarea unor
standarde asimilabile celor occidentale constă în absenţa unor şcoli de gândire
(vezi modelele clasice german, francez, englez, chiar american dacă luăm în
seamă chestiunea federalismului american) care să instaleze un demers propriu.
Mai degrabă sub patronajul unor gânditori, autori, scriitori, politicieni, modelul
cultural românesc cunoaşte o afirmare evidentă, în perioada de înflorire maximă a
societăţii capitaliste românesti, când dezbaterea este liberă, permiţând mai multe
puncte de vedere. Liberă, să fie de asemenea intens ideologizată de viziunea
narodnicist-samanatorista, ortodoxism, în paralel existând o replică mai palidă a
unei culturi democratice, liberale, care avea să dispară dupa un scurt, dar intens
intermezzo. Din acest punct de vedere apare o tensiune importantă pe care este
construit modelul cultural românesc, fie printr-un discurs apologetic, fie printrunul
apocaliptic, aceasta fiind lipsa de adecvare la standardele europene, ori
mondiale recunoscute. Şi în consecinţă una din obsesiile care transferă decalajul
în problema recunoaşterii identităţii noastre. Rezolvarea decalajului devine pentru
mulţi, dacă nu pentru aproape toţi, o problemă de reprezentare a aderării la
standardele europene ori de respingere a acestora. Fie că se recunoaşte decalajul
dintre noi şi Occident, fie că acest decalaj este mascat de supralicitarea
originalităţii culturii românesti (vezi teza unei „sinteze dintre Apus şi Răsărit“,
care demonstrează relaxarea problemei într-un compromis superficial), decalajul,
inadecvarea sunt motive principale ale criticii pe care acest model o conţine,
încercând să se legitimeze.
Astfel, fie critica înapoierii faţă de Occident, fie critica imitării valorilor
occidentale, modelul cultural românesc este un model al diviziunii şi excluziunii, al
unui proces de secularizare abia început. Tentativele de a ascunde această tensiune
discriptivă au adus o mitologie paseist-romantică, care a căutat originaritatea
românească fie în arhaitatea culturii noastre pre-creştine, vezi dacismul românilor,
fie în cea creştină anterioară tuturor occidentalilor, românii sunt creştini din
timpurile apostolilor, fie în evadări ideologice de tip fascist ori comunist. Aceste
încercări vor continua atâta vreme, cât tensiunea care stă la baza modelului cultural
autohton nu este investită într-o construcţie socială, cât este mitologizată şi
manipulată din punct de vedere politic.
Să nu uităm că societatea civilă românească s-a format după făurirea statului
român modern, că ea a suferit trauma dizolvantă a mai bine de o jumătate de veac
de dictatură, în care a fost dusă la limita supravieţuirii şi că datorită acestui fapt
reacţia ei a fost slăbită pâna la un blocaj strict controlat de putere. Societatea civilă
românească nu a fost pe agenda de lucru a factorilor de putere, deoarece lipsea un
principiu esenţial al construcţiei sociale, subsidiaritatea, principiu al culturii politice
occidentale. Astfel, inadecvarea la standardele occidentale trebuie observată critic,
fără nostalgie ori resemnare, prin măsurarea corectă a rationalizării, normalizării,
optimizării, şi globalizării. Cazul modelului cultural trebuie de asemenea dedramatizat
de lecţiile istoricismului romantic care au prevalat. De-mitologizarea
culturii noastre nu trebuie însă să diminueze eforturile constructive ale unor creatori
de modele (Blaga), chiar dacă acestea datează. În fond caracteristicile culturale ale
unui model, exprimă tocmai aceasta datare, cultura modernă nu este un model
pentru eternitate. Disputa dintre tradiţionalişti şi modernişti trebuie privită ca un
angajament de a fixa limitele modelului cultural românesc. Nu atât faptul intens
exploatat, că s-ar afla la confluenţa unor culturi, contează aici, ci mai ales că el
exprimă un proces de tranziţie culturală, fiind un model modern, născut sub
presiunea modernităţii, lipsit însă de capacitatea de a privi înafara acestui model,
deoarece în afara lui nu există în formele unor instituţii. Înafara modernităţii cultura
româna este orală, arhaică, rurală. De aceea chestiunea secularizării în analiza
modelului cultural autohton este deosebit de importantă. În această analiză trebuie
sa deosebim mai multe praguri, să privim rolul unor instituţii cum sunt biserica,
statul şi statalitatea românească, şcoala (iluminismul, Universitatea), capitalismul
românesc, formarea grupurilor de interes şi a partidelor, problema separării
puterilor în stat. Secularizarea trebuie sa dea seama de asemenea şi de existenţa
unui strat profund de religiozitate care este exprimată constant în diferite forme,
atitudini. Este de asemenea nevoie de a fixa o cumpană pentru priorităţile de
studiere a modelului cultural, anume de a separa unele direcţii de altele. Dacă toate
direcţiile de studiere se resorb de pildă în chestiunea naşterii naţiunii române, nu
vom avea decât un discurs legitimizator al acestei probleme, eventual reciclarea
discursului nationalist românesc de la sfârsitul sec. XIX-lea. Dacă însă vom trece la
evaluarea fiecărei componente, vom regăsi ansamblul care trebuie analizat.
Modelul cultural românesc fiind un model modern este şi un model reformist, chiar
dacă ritmul acestor reforme nu este cel mai adesea coordonat cu nevoile de
reformă. Dar trebuie să precizam de asemenea şi direcţia in care vin aceste reforme,
aproape în totalitatea lor ele vin dinspre putere, şi nu angajează masele decât prin
mijlocirea unei inteletualităţi care aparţine de fapt puterii, cel puţin până în
momentul actual. Momentul în care reformele vor veni din interiorul societăţii
civile, va fi momentul în care societatea româneasca va deveni constientă de
modernitatea ei, o va asuma şi exploata pentru perfecţionarea ei.
Bibliografie
1. Istoria şi filosofia culturii / coord: Gr. Socolov. – Chişinău, 1998.
2. Culturologie. Prelegeri / Red. I. Vangheli. - Chişinău, UTM 2001.
3. Novăcescu Dorin, Istoria civilizaţiei europene. Curs. P.I. – Timişoara:
Univesitatea „Politehnică”, 1997.
4. Drimba Ovidiu, Istoria culturii şi civilizaţiei, Bucureşti Ed. Ştiinţifică,
1995.
Comentarii
Trimiteți un comentariu