CULTUROLOGIA

La etapa contemporană, fiecare ţară în parte este capabilă într-o măsură tot mai mică să dirijeze mersul evenimentelor. Şi întrucît structurile existente sunt incapabile să soluţioneze multe probleme, oamenii manifestă nemulţumire, caută noi structuri (de la experienţa cu Comunitatea Economică Europeană pîna la dezmembrarea URSS şi a Iugoslaviei). Altfel spus, civilizaţia contemporană se confruntă cu o serie de zguduiri, antagonisme şi catastrofe. Decalajul dintre ţările bogate şi cele sărace se măreşte, ceea ce în sec. al XXI-lea poate duce nu numai la dezordini sociale, dar şi la creşterea încordării între Nord şi Sud, migrarea în masă a populaţiei şi prejudicii economice globale. Puţine state s-au dovedit a fi pregătite să păşească în mileniul al III-lea. Cele mai bune perspective la momentul respectiv le au Japonia, Coreea, Germania, Elveţia, Ţările Scandinave şi, posibil, Comunitatea Europeană în ansamblu. Pentru toate aceste state sunt caracteristice ritmurile înalte

Globalizarea este un concept utilizat frecvent, având conotaţii şi implicaţii majore la nivelul culturii unei ţări. Globalizarea nu poate avea loc în afara unei structuri culturale performante care să aibă capacitatea de adaptare, permiţând transferul cultural, schimbul valorilor materiale şi spirituale. Doar o asemenea societate poate evolua rapid în scopul valorificării modelului cultural în forme ale unei permanente schimbări. Moda culturală este legată de existenţa unui model care se poate exprima prin diferite variante. În procesul complex al globalizării, problema păstrării identităţii culturale prezintă doua aspecte strâns legate între ele: − pericolul omogenizării culturale, apariţia sau recunoaşterea unei forme unice de cultură; − apariţia fenomenului de dezintegrare culturală şi psihologică, atât pentru indivizi, cât şi pentru societăţi. Există o formă de comportament, deseori inconştientă, care le apare unora ca formă de agresiune culturală: etnocentrismul. Ace

În perioada interbelică, găndirea ştiinţifică a evoluat spectaculos, înregistrând descoperiri care au indicat toate domeniile practicii sociale. Într-un chip decisiv, realizările ştiinţei au influenţat modul de gândire şi comportamentul oamenilor. Dintre disciplinele exacte, cele mai impresionante descoperiri s-au făcut în fizică, în special în fizica nucleară. Italianul Enrico Fermi (1901-1954), de exemplu, a elaborat aşa numita statistică Fermi-Dirac (1925), a creat teoria cantitativă a dezintegrării particolelor beta (1934), a patentat o serie de invenţii importante în domeniul fizicii nucleare (1934- 1938), primul a realizat reacţia nucleară în lanţ centrată (1942) şi a studiat fizica particolelor de energii înalte. Unul din creatorii mecanicii cuantice, austriacul Erwin Schrodinger (1887-1961), a formulat o metodă inedită de calcul cuanto-mecanic al unor probleme din fizica atomică. Francezul Frederic Jean Joliot-Curie (1900-1958), împreună cu soţia sa Irene (1897-19

O direcţie tradiţională în literatură a continuat să fie realismul, care, tinzind să zugrăvească veridic realitatea, redă mentalitatea, ideile filosofice şi politice dominante ale epocii. Curentul realist şi-a găsit expresie în operele scriitorilor M.Andersen, R.Rolland, T.Mann, E.Hemingway. În fosta U.R.S.S. curentul realist a fost supus intereselor partinice de promovare a idealurilor comuniste. Această direcţie era numită realism socialist, printre reprezentanţi fiind K.Simonov, A.Tvardovski, M.Şolohov, E.Bucov, A.Lupan. Mulţi scriitori contemporani sunt în căutarea unor noi modalităţi de abordare a problemelor umane. In operele sale ei redau frecvent fenomenul alinării omului, adică al transformării produselor activităţii umane în forme străine lui, al denaturării relaţiilor personale din cauza banilor, reprezentării deformate a realităţii. O deosebită atenţie se acordă psihicului uman, problemelor integrării omului în societate. În dramaturgie se manifestă curentul ab

Comunitatea umană contemporană, contituită din atîtea popoare, din sute de state şi din 6 mlrd. de oameni, are o cultură unitară. În baza culturilor naţionale oamenii au ajuns la formele generale de concepere a lumii, adoptă principii general umane, care determină interacţiunea şi interdependenţa diferitelor popoare. Acest fenomen se datoreşte tendinţei spre integrare în procesul de dezvoltare a economiei mondiale şi apariţiei unor asemenea probleme globale ca menţinerea păcii, echilibrului ecologic, etc. Revoluţia tehnico-ştiinţifică a schimbat radical condiţiile materiale şi modul de viaţă al oamenilor, mai ales, din ţările industrial dezvoltate. La dezvoltarea culturii a contribuit substanţial explozia informaţională. Datorită inovaţiilor tehnice (radioul, televiziunea, presa, cinematograful, aparatura audio şi video, banda magnetică, faxul, poşta electronică), informaţia circulă rapid, pătrunzând în toate domeniile vieţii sociale. Mass-media (presa, radioul, televiziun

Epoca modernă este una dintre cele mai importante prin reformele sale. Este perioada care a dat naştere unor concepţii revoluţionare despre lume. Omul capătă un statut de generator de idei, spre deosebire de epocile în care a fost doar executorul lor. Un rol primordial în cultura modernă o capătă ştiinţa, care nu se mai supune teologiei, ci mai degrabă are o funcţie de reglare a tuturor sferelor sociale. Epoca marilor revoluţii, marilor transformări, a luminării şi a progresului, toate acestea cu desăvârşire caracterizează cultura modernă. Curentele artistice şi filosofice moderne reflectă conţinutul perioadei, problemele şi progresele, dându-i un colorit specific şi deosebit culturii din această perioadă. Principala achiziţie din perioada modernă a omenirii rămîne, însă, revoluţia „mintală”, care a dat omului statut de „stăpîn” a legilor naturii şi a universului, şi o senzaţie de „putere nelimitată” asupra lumii. În acelaşi timp, nu putem afirma că religia şi credinţa au f

Barocul este un stil artistic apărut la sfârşitul sec. XVI-lea şi a continuat pînă la mijlocul sec.XVIII-lea. Termenul de baroc a apărut în ştiinţă la sf. secolului XIX, reprezentanţii curentului nu conştientizau că sunt creatorii unei noi orientări în artă şi nu se bazau pe anumite principii bine determinate. Termenul baroc în traducere din italiană semnifică „scoică de formă neregulată, ciudată”. Prin acest termen clasicii sec.XVII desemnau cultura, arta de prost gust. Creatorii stilului baroc au activat în perioada revoluţiei ştiinţifice, perioada cînd mentalitatea omului a cunoscut radicale schimbări. Drept consecinţă a reformelor în domeniul ştiinţei apare un sentiment de frică, instabilitate şi nesiguranţă al omului. Decepţionat de trecut şi fără un sprijin de nădejde în viitor, Omul nu se mai crede centru al Universului şi stăpîn al vieţii, fapt reflectat şi în domeniul culturii. Astfel, în literatură tot mai mult este abordată o tematică pesimistă şi dramatică, tema

Etapa istorică începută în secolul al XVII-lea cu durata pînă la sfîrşitul sec.XIX - epoca modernă – s-a impus ca epocă distinctă reieşind din mutaţiile pe care le-a cunoscut ştiinţa. Revoluţia ştiinţifică nu numai a transformat structura ştiinţei, ci a redimensionat statutul acestui domeniu în cadrul culturii în general. Aceste modificări au remodelat relaţia ştiinţei cu filosofia, cu religia, cu arta. Revoluţia ştiinţifică n-a fost un proces spontan, ea îşi are originile în realizările din perioada Renaşterii: teoria heliocentrică a lui Copernic, noile concepţii anatomice şi teoriile despre funcţionalitatea Universului. În sec.XVII concepţia heliocentrică a fost fundamentată şi aprofundată de Kepler, Galilei şi Newton. Noua ştiinţă desacralizată îl îndeamnă pe om să cunoască natura nu pentru a i se supune sau a se împăca cu ea, ci pentru a o stăpîni şi prin aceasta a-şi uşura existenţa. Este cu adevărat modernă în tot ce a realizat omenirea în acest răstimp în domeniul v

• Italia a jucat rolul hotărâtor în formarea umanismului european, care mai târziu s-a răspândit în lumea întreagă, devenind cu timpul o valoare generală-umană; • Revenind la concepţiile despre viaţă a antichităţii clasice, locul idealurilor transcedentale este reluat de valorile ce ţin de spriritual, moral şi fizic. • Prin intermediul culturii italiene a fost posibilă cunoaşterea antichităţii în celelalte ţări; • Oamenii de cultură europeană studiau şi învăţau de la italieni nu numai cultura antică, ci şi măiestria lor artistică; • Italia a dat altor culturi europene subiecte, teme, surse de inspiraţie, personalităţi, eroi pozitivi, inepuizabile imagini artistice; • Umaniştii italieni au contribuit la înfăptuirea reformei şcolare; • Activitatea pedagogilor umanişti a anut meritul de a fi readus educaţia fizică printre preocupările educaţiei generale, argumentînd necesitatea şi folosul exerciţiilor fizice în cadrul unui sistem de formare a personalităţii umane complete;

Renaşterea se caracterizează prin eliberarea spirituală a omului de sub tutela dogmelor religioase, regăsirea lui, imitarea naturii fireşti şi atenţie sporită faţă de psihologia umană, acest lucru fiind propriu tuturor formelor culturii artistice. Tot mai des în literatură se folosesc limbile naţionale. Prima operă mare, care anunţă începutul epocii Renaşterii este „Divina comedie” de Dante Aligheri (1265-1321). Petrarca şi F.Viion, sunt apreciaţi drept primii poeţi lirici moderni, iar G. Boccacio - creatorul nuvelei moderne. Printre cele mai valoroase şi reprezentative monumente literar-artistice ale epocii, se cer menţionate „Don Quijote” de M.Cervantes, dramele lui Shakespeare „Richard al III-lea”, „Hamlet”, „Otello”, „Romeo şi Julieta”,etc. – lucrări care oglindesc momente dramatice ale istoriei omenirii, perioade dificile din istoria Angliei, scene din viaţa cotodiană. Pentru Renaşterea timpurie era caracteristică nuvela, mai ales cea comică: avea un caracter antifeu

Umanismul a proclamat dreptul la libertatea cercetărilor ştiinţifice, libertatea creaţiei. Astfel a apărut ştiinţa, literatura şi arta umanistă. Epoca Renaşterii – mai ales sec.XVI-lea se caracterizează prin mutaţii şi transformări evidente în domeniul ştiinţelor. Dezvoltarea comerţului, navigaţiei, construcţiei, artelor militare, într-un cuvânt a producerii capitaliste în proces de apariţie, necesitau noi cunoştinţe, sau altfel zis o anumită asistenţă ştiinţifică, o nouă viziune a lumii şi lucrurilor. Din domeniul ştiinţelor naturale îndeosebi s-a remarcat invenţiile în astronomie, geografie, anatomie. În astronomie - sistemul heliocentric al Universului, descoperit de marele savant polonez N. Kopernik a însemnat o cotitură cu adevărat revoluţionară în ştiinţă, care a fost dezvoltată mai târziu de I. Kepler, prin descoperirea legilor mişcării corpurilor cereşti. Kopernik a expus observaţiile sale asupra corpurilor cereşti în cartea sa „Despre mişcările corpurilor cereşti”

Născută pe terenul unor tensiuni politice interne şi internaţionale, precum şi a unor transformări sociale profunde, al unor probleme şi condiţii sociale deosebit de complexe, opera şi rezultatele Reformei se vor recupera în forme şi proporţii diferite pe cele mai diverse planuri ale istoriei culturale europene. În plan filosofic contactele Reformei cu mişcarea umaniştilor timpului vor fi aproape permanente. Iar în câmpul artei, dinamica ei intelectuală şi spirituală se va resimţi şi în spiritul barocului. Motivaţia erupţiei mişcării reformatoare a fost ocazionată de conştiinţa religioasă şi de starea instituţiilor şi practicilor ecleziastice. Important pentru înţelegerea cauzelor reformelor este evidenţierea faptului că programele de Reformă aveau în vedere, chiar de la începuturile lor, nu numai viaţa religioasă, doctrinele teologice şi instituţiile bisericeşti, ci şi viaţa socială şi politică în general. Evenimentul de însemnătate primordială în cultura şi civilizaţia p

Renaşterea e o mişcare ce a constituit o epocă distinctă în istoria umanităţii, o epocă caracterizată prin mari „explozii spirituale” şi materiale, în general, printr-o efervescenţă culturală. Problema renaşterii a căpătat de-a lungul secolelor interpretări divergente care au lăsat să se persiste până azi unele confuzii în definirea conceptului a naturii acestei epocale mişcări, a extinderii sale în timp şi spaţiu, precum şi raporturile ei cu fenomenele istorice, sau culturale. Tendinţa permanentă de a exalta epoca Renaşterii, idelizând-o global, nediferenţiat, se datorează realizărilor sale de ordin cultural, în special artei. Definirea şi caracterizarea Renaşterii a început în secolul al XIV – lea în Italia, prin punerea sub acuzaţii a Evului mediu de către Petrarca, primul care formulează conceptul de „timpuri întunecate”, de „barbarie medievală”. În explicarea culturii Renaşterii, Concorcet relevă evenimentele şi elementele determinante, ca invenţie a tiparului şi a noi

Gioconda, Leonardo da Vinci Problema Renaşterii a căpătat de-a lungul secolelor interpretări divergente, care au lăsat să persiste până azi unele confuzii în definirea conceptului, a naturii acestei epocale mişcări, a extinderii sale în timp şi spaţiu, precum şi a raporturilor ei cu fenomenele istorice, sau culturale adiacente (ca, de exemplu, umanismul sau Reforma). Tendinţa frecventă de a exalta epoca Renaşterii, idealizând-o global, nediterenţiat, se datorează, realizărilor sale de ordin cultural, în speţa artei şi literaturii; în realitate, aspectele sale ce ţin de sfera civilizaţiei sunt dominate de prea multe umbre - de obicei trecute discret sub tăcere – care contrazic această tendinţă idializatoare, dar care nu pot fi eludate fără riscul unei cunoaşteri lacunare şi deci, a unei înţelegeri într-o măsură incorectă. În acest sens, confuziile şi aprecierile contradictorii intervenite în timp au fost elucidate şi corectate prin delimitări şi precizăr

Perioadele des repetate de foamete, marile epidemii, catastrofele narurale, războaiele dese şi alte forme de violenţă din Evul Mediu, au dus la o insensibilitate a sentimentelor – caracteristică a mentalităţii medievale – precum şi credinţa în viziuni, vise şi halucinaţii. Supranaturalul nu putea fi exclus din concepţia despre lume, destinele omului şi ale Universului, înscriindu-se în marele plan al divinităţii. Mentalitatea religioasă era dominantă. Mentalitatea simbolică nu este proprie numai creştinismului; dar Evul Mediu a dat conştiinţei şi interpretării simbolice o extindere, o complexitate şi un sens concordant cu doctrina creştină. Elementele multiple şi complexe ale culturii medievale – concepţia despre lume, credinţe, forme şi sisteme de comportament – au ajuns a fi un “bun social”, astfel încât a devenit cu adevărat o cultură populară, accesibilă tuturor membrilor societăţii medievale. Această formă de gândire, specific medievală, a luat forme exclusiv teologi

Până în epoca formării statului unificat şi a marilor cuceriri, cultura arabă a avut un caracter predominant oral şi practic, izvorât din necesităţile impuse de viaţa aspră din deşerturile peninsulare. Acest caracter practic al culturii preislamice s-a retransmis, ca o moştenire ancestrală şi ştiinţei arabe din secolele următoare. Încă din perioada preislamică, arabii au intrat în contact cu cultura mai dezvoltată din ţările vecine - Siria, Palestina, Persia - prin mijlocirea comunităţilor de sirieni, greci, evrei, persani, statorniciţi în peninsulă sau prin călătoriile făcute de negustorii arabi peste hotare. Marile cuceriri şi extinderea statului arab de la Indus la Oceanul Atlantic au pus pe arabi, începând cu secolul al VII-lea, în contact direct sau indirect cu civilizaţiile şi culturile considerabil mai înaintate decât a lor, din Imperiul Bizantin, Orientul Apropiat, Persia, India, China. Cultura clasică arabă s-a format treptat, în condiţiile islamizării ţărilor cu

Un şir de oameni de cultură s-au străduit să transmită realizările culturii clasice îndeosebi sub forma unor compendii, mai accesibile decât operele în întregimea lor, oamenilor medievali. Martianus Capella (sec. V) a transmis sistemul mai vechi al grupării cunoştinţelor antichităţii în şapte arte liberale. Ele au fost grupate ulterior în trei căi ale cunoaşterii (trivium): gramatica, dialectica şi retorica şi în patru căi ale cunoaşterii (quadrivium): aritmetica, geometria, astronomia şi muzica, care au constituit baza învăţământului medieval. La rândul său, pe măsura consolidării poziţiilor sale social-politice şi ideologice în societate, biserica creştină devenea tot mai precaută faţă de cultura antică păgână. Exprimând poziţia oficială a bisericii faţă de moştenirea culturală antică, papa Grigore I cel Mare, reproşa în 601 unui prelat care se ocupa de literele lumeşti, că în una şi aceeaşi gură nu încape lauda lui Hristos împreună cu lauda lui Jupiter. În condiţiile reg